Teatru

articolul anterior articolul urmator

Poetic şi filosofic

0
12 Oct 2015 15:43:13
Mircea Morariu
Publius şi Tullius, în piesa „Marmura” de Joseph Brodsky, de la Teatrul Bulandra din Bucureşti  FOTOGRAFII de Cosmin Ardeleanu
Publius şi Tullius, în piesa „Marmura” de Joseph Brodsky, de la Teatrul Bulandra din Bucureşti  FOTOGRAFII de Cosmin Ardeleanu

Un turn al condamnaţilor situat undeva în apropierea Romei antice. Acolo unde îşi ispăşesc sentinţa la închisoare pe viaţă cei 3% din populaţie riguros hotărâţi de un guvern responsabil şi ultraperformant, ajuns la putere după căderea Republicii. 3% care trebuie să aibă parte de o astfel de pedeapsă.

Celule cu multă, cu foarte multă sârmă şi nenumărate obiecte. Obiecte cu geometrii diverse. Rotunjite sau, dimpotrivă, drepte. Două paturi, un canar la rându-i închis într-o colivie de sârmă şi doi condamnaţi. Publius şi Tullius. Care, din când în când, încearcă să afle ori să îşi reamintească în ce zi a săptămânii au ajuns. Anul şi luna nu îi mai interesează fiindcă aceste unităţi de măsură ale timpului au fost abolite prin înalt decret imperial. Anacronismele sunt nenumărate în această vreme a unui misterios Caligula al doilea. Îşi fac simţită prezenţa peste tot în celula pe care o împart Publius şi Tullius. Deasupra patului său, Tullius, momentan în piscină, deoarece confortul asigurat condamnaţilor e maxim, şi-a plasat cu grijă tableta ultraperformantă. Un computer, la rându-i ultraperformant, decide care le va fi meniul din ziua respectivă. Un meniu ce nu se repetă niciodată.

În celulă se găsesc statui de marmură. Busturi ale marilor clasici latini. Horatio şi Ovidiu se află la mare cinste. Reprezintă eternitatea. Infinitatea timpului.  O altă formă de supremaţie a acestuia. Spaţiul în care le e dat să trăiască celor doi încarceraţi e extrem de restrâns şi teribil de aglomerat de obiecte. Doar timpul e nemărginit. Aceasta deoarece regula e clară şi de neclintit. „Închisoarea presupune o carenţă de spaţiu compensată printr-un exces de timp”.

Reificarea e cvasi- absolută. Numai canarul le mai dă celor doi câte un semn de viaţă, scoţând triluri vesele. Barbarul Publius se taie la un moment dat la o mână şi îi cere imperativ, disperat, romanului Tullius să nu îi oprească sângerarea. Fiindcă sângerarea înseamnă viaţă. Căci până şi cei doi condamnaţi par a fi devenit obiecte. Obiecte vorbitoare care pentru satisfacerea unor nevoi omeneşti se slujesc de obiectele din celulă şi de geometriile acestora. Când au nevoie de o altă statuie din marmură sau de un alt obiect, din lemn sau din metal, nu trebuie decât să dea un telefon, iar la capătul celălalt al firului se află domnul pretor gata oricând să le îndeplinească orice dorinţă. E una dintre misiunile lui. Cea principală fiind supravegherea. Lui Publius i se pare normal şi logic să fie supravegheaţi. 

Cei doi, Publius şi Tullius, sunt replici peste timp ale lui Vladimir şi Estragon. Încă şi mai tragici decât eroii din piesa lui Beckett fiindcă lor nu le e îngăduită nici măcar speranţa. Publius şi Tullius nu aşteaptă pe nimeni. Nu se iluzionează că vreodată va veni în celula lor vreun Godot. Ori vreun mesager al acestuia. Nici nu îl aşteaptă, nici nu îl cheamă. Împart aceeaşi cămăruţă de multă vreme şi aproape că au ajuns să fie identici. Aproape că nu îşi mai pot deosebi vocile. Ştiu foarte bine că nu îi va despărţi decât moartea unuia dintre ei. Publius fiind mai bătrân, e aproape sigur că el va pleca primul. E obligatoriu. Computerul va avea grijă şi de asta. Până atunci, cei doi vorbesc. Au tot timpul din lume să facă asta. Şi cu toate acestea, cu disperare, spre final, Publius se întreab când le va mai fi dat oare să vorbească. În care zi.  

Cei doi vorbesc despre spaţiu şi despre timp. Despre infinitatea acestuia. Despre tirania lui. Despre atentatul lui la adresa libertăţii. „Să nu depinzi de timp- aceasta este adevărata libertate”. Publius şi Tulliu vorbesc nu doar despre libertate, ci şi şi democraţie. Despre viaţă şi moarte. Despre poezie. Îi invocă mereu în discuţiile lor pe marii poeţi ai Antichităţii. Îi citează şi îi admiră. În mod curios şi neaşteptat, la un moment dat, le detestă eternitatea. „Clasicilor, e timpul să coborâţi dintre stele în glodul vieţii!”, strigă înnebunit Publius. Care a ajuns să urască eternitatea fiindcă ea înseamnă o nouă, încă o victorie a imensităţii timpului. A timpului pe care nu îl poate învinge nici măcar o evadare dinadins eşuată a lui Tullius. Acesta a pariat cu Publius pe un tub de somnifere că evadarea din turn e posibilă. A fost. Şi cu toate acestea, Tullius revine în turn spre a-şi reclama câştigul. Tubul de somnifere. Spre a-şi căuta şi a-şi dărui astfel cât mai multe ore de somn. Ieşirea din timp. Moartea. Singura posibilitate de victorie asupra timpului. Ori asupra acestei forme de timp şi de eternitate. Moartea lui Publius sfidează orice regulă. Înfruntă şi învinge orice computer. Lui Publius îi rămâne imensul gol al spaţiului. Şi sfâşietoarea întrebare „ce mă fac eu cu tot spaţiul acesta?”.

Cam despre asta e vorba în piesa Marmură datorată scriitorului şi disidentului rus de origine evreiască Joseph Brodsky. Prima scriere din creaţia sa dramaturgică ce nu mai numără decât un singur titlu-Democraţie. Care, dacă îmi aduc bine aminte a fost jucată în România în anii 90 sau în primii ani ai secolului nostru. Despre asta şi despre multe alte lucruri ascunse şi devoalate în subtexte admirabil surprinse şi exploatate în spectacolul de la Teatrul „Bulandra” de regizorul Yuryi Kordonskyi. Care pentru cei care cred că regia înseamnă o însumare continuă de prestidigitaţii, de demonstraţii agresive de prezenţă şi de omniscienţă nu a făcut mai nimic. Doar a ales piesa aceasta şi politică, şi filosofică şi a încredinţat-o spre traducere Maşei Dinescu. Iar traducerea e o adevărată capodoperă. O demonstraţie de inteligenţă, de cultură, de stăpânire a limbii române, de subtilitate. A alcătuit o distribuţie unică din care fac parte doi actori unici: Victor Rebengiuc şi Marian Râlea. I-a ales fiindcă a avut certitudinea dobândită cu ocazia unor spectacole anterioare că sunt actori intelectuali. A discutat cu ei fiecare replică, fiecare subtext, fiecare anacronism, fiecare contradicţie din replicile pe care cei doi urmau să le rostească. Fiindcă Marmură e o piesă debordând nu doar de anacronisme, de situaţii contradictorii, ci şi de replici asemenea. Aşa cum este viaţa însăşi. Le-a orientat gândul, le-a potenţat căutările, a făcut astfel încât ironiile, întrebările, disperările personajelor să se suprapună perfect, să se amestece cu cele ale actorilor înşişi. A optat pentru scenografa Nina Brumuşilă care a conceput decorul perfect, valorat ca atare de light design-ul lui Lucian Moga.

Yuryi Kordonskyi, Victor Rebengiuc, Marian Râlea şi Nina Brumuşilă îşi pun semnătura pe un spectacol excepţional. Care în nici un caz nu se adresează spectatorului superficial în căutare de teatru descreţitiv. Marmură  e un spectacol de mare amplitudine artistică, intelectuală şi ideatică. Un spectacol filosofic. Şi poetic deopotrivă. Un spectacol de aleasă cultură teatrală. Fericit şi mândru Teatrul care îl are în repertoriu!    


Teatrul „L.S.Bulandra” din Bucureşti- MARMURĂ de Joseph Brodsky;

Traducerea: Maşa Dinescu;

Regia: Yuryi Kordonskyi;

Scenografia: Nina Brumuşilă;

Light design: Lucian Moga;

Asistent regie şi translator: Taisia Orjehovschi;

Cu: Victor Rebengiu şi Marian Râlea;

Data premierei: 11 octombrie 2015

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii