Premiere la ArCuB

Comentez azi trei izbutite spectacole montate în noua şi primitoarea sală de la ArCuB Bucureşti. Semn că la Centrul pentru Proiecte Culturale al Municipiului Bucureşti teatrul este la el acasă.

1. Cerasela Iosifescu într-un izbutit one woman show

Pe scena sălii de spectacole de la ArCuB vedem o cadă albă, umeraşe, o oglindă mare, umeraşe, pungi de la marile magazine de lux, nenumărate receptoare telefonice coborâte din pod. Mai zărim o uşă albă pe care, din moment, nu intră nimeni şi mai ales un mic depozit de medicamente încapsulate, supradimensionate.

Pe neaşteptate, auzim o voce care la început ne lasă impresia că ar veni din off şi care dialoghează cu sine însăşi. Nu, nici vorbă. Este vocea live a protagonistei, o tânără extrem de elegantă, cu ochelari fumurii. Ne dăm apoi cu toţii seama că posesoarea vocii este aievea printre noi. O observăm. Mai întâi la balcon, apoi în fundul sălii. În vreme ce înaintează spre scenă, îşi exprimă bucuria de a fi revenit în clinica unde e cunoscută de întreg personalul care, cu siguranţă,  o va consulta cu prioritate.

Lora ne salută cu amabilitate, dă mâna cu câţiva dintre noi, se bucură că ne zăreşte, că suntem prezenţi la întâlnire şi apoi ne furnizează nenumărate detalii despre ea. Da, o cheamă Lora, tot Lora o cheamă şi pe mama ei. Şi una, şi cealaltă sunt scriitoare, iar Lora cea tânăra e sigură că foarte curând îşi va adjudeca premiul Nobel pentru literatură. O convingere tratată cu  brutalitate şi doze suplimentare de medicamente de asistentele din spitalul de boli psihiatrice a cărei pacientă este de ani buni. Nu, Lora nu face nici un secret din faptul că are o problemă, că e maniaco-depresivă, că are conştiinţa bipolară.

Boala se manifestă în chipuri felurite. Tinerei îi place să facă sex cu nemăsură, o face pe bune, o face pe bani, o face şi la telefon apelând compulsiv numere suprataxabile. Cumpără cu aceeaşi nemăsură tot felul de obiecte de mare lux. Rochii, pantofi, tabachere, brăţări, stilouri. Însă marea ei obsesie este propria ei mamă pe care ba o adoră, ba o urăşte, astfel manifestându-se cu preponderenţă conştiinţa-i bipolară. Lora are o singură  prietenă, pe căţeluşa Luca. Şi mai are un foarte ferm, bine organizat program zilnic care nu-i permite să găsească vremea de a se sinucide.

Cam aceasta e povestea din piesa Obsesii de Claudiu Sfirschi-Lăudat. Poveste inspirată de o seamă de texte autoficţionale ale Margaritei Karapanov, o scriitoare de origine greacă (1946-2008), fiica altei scriitoare mult mai celebre - Margarita Lymperaki. Povestea trebuie completată cu amendamentul că şi Lora- mama, şi căţeluşa Luca sunt moarte, un detaliu pe care îl vom afla doar către sfârşit, atunci când, odată confesiunea încheiată, săturată de îndelungata-i, infructuaoasa-i aşteptare, tânăra Lora va decide să plece acasă.

Dacă tragedia Lorei e asemănătoare cu tragediile ale altor scriitori, menţionaţi în îndelungata confesiune - Sylvia Plath, Anne Sexton, Virginia Woolf -, modalitatea relatării aleasă de Claudiu Sfirschi-Lăudat aminteşte de aceea din piesele Sarei Kane. Mai cu seamă de 4.48 - Psychosis.

Piesa a fost montată la ArCuB de regizorul grec Yannis Paraskevopoulos, un colaborator constant al Teatrului Naţional din Craiova, acolo unde a mai regizat Romeo şi Julieta, Medeea, Lysistrata  şi Pescăruşul. Decorul şi costumele sunt semnate de Lia Dogaru. Şi regia, şi scenografia sunt în asemenea mod concepute încât să valorizeze interpretarea de excepţie dată Lorei de actriţa Cerasela Iosifescu. Care e şi tandră, şi emoţională, şi violentă. Lora ei izbucneşte pe neaşteptate, se calmează, joacă dublu rol, schimbându-şi miraculos vocea. Cerasela Iosifescu este exact aşa cum îi cere rolul. Cum este însuşi personajul. Adică şi avântată, şi sinceră, şi de neoprit, şi mustind de forţă, şi vulnerabilă, şi introspectivă, şi plină de energie, şi sfârşită. Dând expresie unei nebunii amestecate cu neaşteptate clipe de realism. 

ArCuB -Bucureşti- OBSESII- VINO, VEZI, NU SPUNE NIMĂNUI de Claudiu Sfirschi-Lăudat după texte de Margarita Karapanou- Regia- Yannis Paraskevopoulos – Scenografia- Lia Dogaru- Cu- Cerasela Iosifescu- Data reprezentaţiei- 22 ianuarie 2017

2. Poveşti despre actori şi despre un întreg secol

Deloc necunoscut publicului românesc de teatru, numele dramaturgului israelian Joshua Sobol a cărui piesă Ghetou, scrisă în 1984, a avut parte de un remarcabil, emoţionant spectacol montat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în regia lui Victor Ioan Frunză şi în scenografia Adrianei Grand.

Joshua Sobol a revenit în actualitate mai întâi datorită prezenţei piesei Schneider şi Schuster, tradusă de  Ada Maria Ichim în selecţia Dramaturgi israelieni contemporani apărută în urmă cu câţiva ani sub egida Fundaţiei Culturale Camil Petrescu, mai apoi graţie spectacolului regizat după respectiva scriere de Lucian Pavel, de profesie actor, spectacol cu o excelentă distribuţie ce îi reuneşte pe afiş pe actorii Mihai Călin şi Richard Bovnoczki. Un duet care funcţionează impecabil, într-o relaţie fără cusur şi care avea să îşi dovedească viabilitatea şi în spectacolul No Man’s Land de la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Reprezentaţia începe cu un casting (ceva mai încolo ne vom lămuri că este vorba despre o parodie voită) în care un regizor, jucat de Schneider (Mihai Călin), îi cere unuia dintre candidaţi, adică lui Schuster (Richard Bovnoczki), să joace complet neconvenţional celebrul monolog din actul al treilea din Hamlet, A fi sau a nu fi. Iar cum bietul Schuster se iluzionase că regizorul e nimeni altul decât marele Piscator despre care se zvonise că va veni să monteze Hamlet tocmai în Polonia, Schneider îi poate orice nebunie. Scena în cauză are caracterul ei simptomatic căci nu se poate să nu te ducă cu gândul, după ce intri mai adânc în spectacol, la celebra zicere shakespeariană în conformitate cu care actorul este cronica vie şi prescurtată a timpului său.

De fapt, Schneider şi Schuster sunt doi actori polonezi de origine evreiască ce refac în faţa noastră, în felurite registre, de la cel dramatic, emoţional la registrul comic povestea unui întreg secol marcat, aşa după cum spunea într-o carte celebră Tzvetan Todorov, de două rele - cel al nazismului şi cel al comunismului. Desigur, nu întâmplător Schneider îl parodiază pentru câteva momente pe Hitler, iar apoi, într-o altă secvenţă, aduce pe scenă un personaj înveşmântat într-o tunică albă, ce aminteşte frapant de Stalin şi de binecunoscutu-i său sadism muiat într-un ludic înspăimântător.

Cei doi, Schneider şi Schuster, vor recapitula destinul a doi histrioni ce au neşansa de a se naşte pe tărâmul morţii (T. Snyder), dar şi pe cel al unei ţări, invadată, scoasă la mezat de Hitler şi de Stalin, sfârtecată din voia unor dictatori. Ţară silită să îşi sacrifice cetăţenii care au avut parte, din cauza unei istorii mult prea complicate, şi de deportări în zone îndepărtate ale eliberatoarei URSS. Într-un anume fel, piesa lui Sobol prefaţează magnifica scriere Clasa noastră a lui Tadeusz Slobodzianek.

Suntem, aşadar, în magazia de costume a unui Teatru (scenografia - Mihai Păcurar), loc în care doi actori rememorează trecutul unor oameni, dar şi al unei ţări. Totul e făcut simplu, omeneşte, cu minime schimbări de costum şi de recuzită, dar cu imensă devoţiune profesională şi foarte mult talent. Lucian Pavel a avut înţelepciunea să nu vrea să se pună în evidenţă pe sine, să nu vrea să fie nici un nou Stanislavski, nici un nou Piscator, ci regizorul care are grija de a pune în evidenţă nemărginita forţă expresivă, capacitatea de a trece pe neaşteptate de la comic la tragic a colegilor lui Mihai Călin şi Richard Bovnoczki. Care cântă, dansează (coregrafia - Silvia Călin), parodiază, ne fac să râdem, să ne emoţionăm, poate chiar şi să lăcrimăm puţin. Totul în vreo 90 de minute de spectacol pentru care avem toate motivele de a le fi recunoscători.   

ArCuB Bucureşti- SCHNEIDER ŞI SCHUSTER de Joshua Sobol- Traducerea-Ada Maria Ichim- Regia şi ilustraţia muzicală- Lucian Pavel- Scenografia- Mihai Păcurar- Coregrafia- Silvia Călin- Cu -Mihai Călin şi Richard Bovnoczki- Data reprezentaţiei- 21 ianuarie 2017

3. Cum vorbesc artiştii atunci când sunt provocaţi la metadiscurs?

A intrat în obişnuinţa marilor festivaluri internaţionale de teatru ori de film, în algoritmul proiecţiilor filmice de gală, în regula vernisajelor ori în cea a sesiunilor de autografe să aibă drept punct obligatoriu ceea ce aş numi capitolul discuţionist.

Un moderator îndeobşte amabil, numai zâmbet, lapte şi miere, discută, în faţa unui public mai mult sau mai puţin avizat cu artiştii, poartă discuţii fals profesionale cu creatorii, le smulge mărturii. Dar cât de sincere sunt ele sau cât de calpe? Cât de relevante pentru ce gândesc aievea artiştii dacă într-adevăr gândesc ceva? Câta convenţionalitate şi câte poze, câte surâsuri ciocolatii se ascund în spatele unor vorbe rostite cu aplomb şi simulată preocupare, vorbe rostite apăsat într-o engleză aproximativă? Cât de sinceră este, la urma urmei, creaţia însăşi, cât de ivită din convingere autentică şi cât din necesităţi de marketing? Cum îşi îndeplinesc artiştii rolul nu doar de creatori de frumos în teatru, în literatură, în artele plastice, în film, ci şi misiunea de  formatori şi de lideri de opinie, de stimulatori de conştiinţe? Câtă autenticitate şi câtă ipocrizie se ascund în aceste artists talk şi cum reacţionează artiştii atunci când un moderator rupe convenţia, nu mai este deloc amabil, defel convenţional, ci pune întrebări pe bune, cu adevărat incomode ce riscă să releve aspecte nu tocmai plăcute despre caracterul respectivilor creatori?

Acestea sunt în linii mari întrebările pe care şi le-a pus şi pe care le formulează acum în spaţiul public şi în spectacolul Artists Talk de la ArCuB Gianina Cărbunariu. Spectacol realizat în colaborare cu Institutul Goethe, cu Ambasada Republicii Franceze şi  cu Institutul Francez din România.

Noul spectacol al Gianinei Cărbunariu se joacă în mai multe limbi, predominant în engleză, dar şi în română (momentul Zidul/Gardul), un pic în cehă (fiindcă una dintre secvenţe se petrece pe scena unui festival de film de la Praga), în franceză. Fapt care pune, fără doar şi poate, dificultăţi suplimentare actorilor, mă rog, performerilor Ruxandra Maniu, Ilinca Manolache, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Bogdan Zamfir. Dificultăţi trecute cu brio de toţi cei cinci, chiar dacă franceza lui Bogdan Zamfir, altminteri cu studii de actorie la Liège şi actual component al trupei lui Joël Pommerat, nu este chiar atât de impecabilă precum crede Iulia Popovici într-o cronică altminteri remarcabilă publicată în Observatorul cultural. Detaliez, recunosc, profesoral. Mai sunt niscaiva probleme legate de articularea diferenţiată a vocalelor nazale (patru reduse la trei, dar în nici un caz la două sau la una), de folosirea condiţionalului trecut, de preferinţa greşită pentru en adverbial în loc de y.

Dar nu asta contează căci şi în cazul acestui gen de spectacole, mai preocupate de implicarea în social, mai militante, la urma urmei, importante rămân arta, mimesisul artistic. Iar din acest punct de vedere atât Bogdan Zamfir pe care îl văd pentru prima oară pe o scenă de teatru din România cât şi ceilalţi colegi ai lui sunt impecabili. Cu vârfuri de evoluţie aşa cum au Ruxandra Maniu în rolul profesoarei universitare oportuniste cât şi în cel al translatoarei care traduce gânduri mai mult decât s-ar fi cuvenit, Ilinca Manolache în coregrafa nemulţumită de nepriceperea la dans a artiştilor amatori, dar şi în acela al regizoarei de documentar muzical, Alexandru Potocean în rolul Primarului autosuficient şi minidictator, în acela al actorului sensibil la elogii cât şi în acela al regizorului neiubitor de emigranţi, deşi e emigrant el însuşi, Gabriel Răuţă în ipostază de cetăţean umil, de producător de film prins cu mâta-n sac că nu i-a plătit cum se cuvenea pe artiştii copii şi de translator rebel cu schepsis. Dar şi acelaşi Bogdan Zamfir, foarte bun şi în rolul de student intimidat, şi în acela al reporterului serios şi stăpân pe meserie, şi în secvenţa din final.

Spectacolul este compus dintr-un prolog care fixează cadrele artistice şi ideatice ale montării şi din cinci momente revelatoare, cel de-al cincelea, extrem de concentrat, de sincer, jucat impecabil doar prin cuvinte de Bogdan Zamfir putând fi socotit şi epilog. Două dintre cele două secvenţe au referenţi destul de lesne de recunoscut de un public un pic mai avizat. Primul legat de scandalul de la Baia Mare, acolo unde primarul a construit un zid, mai apoi împodobit artistic, dar al cărui prim rol a fost acela de a-i ţine ca în ghetou pe romi, cel dea-l doilea dintr-un moment controversat din biografia artistică a regizorului Hermanis.

Spectacolul este un bine cumpănit amestec de realism, de ironie, poate chiar şi de auto-ironie. Provoacă râsul dar şi invită la reflecţie. Suferă de anumite lungimi care se concentrează îndeosebi în cele mai spectaculoase, mai săftoase dintre secvenţele sale (cel cu documentarul muzical şi cel cu regizorul estic pe care condiţia de creator l-ar scuti pesemne de aceea de emigrant). Un indiciu că Gianina Cărbunariu însăşi, fascinată de ceea ce a găsit s-a lăsat fascinată şi a pierdut simţul măsurii. Se întâmplă. În cazul de faţă, fără a afecta considerabil valoarea. Întărită de scenografia comme il fallait semnată de Dorothea Curio şi de contribuţiile video datorate lui Mihai Păcurar.

ArCuB – ARTISTS TALK – Un spectacol de Gianina Cărbunariu- Scenografia- Dorothea Curio – Video- Mihai Păcurar- Muzica- Bobo Burlăcianu- Cu- Ruxandra Maniu, Ilinca Manolache, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Bogdan Zamfir- Data reprezentaţiei- 25 ianuarie 2017