Premiere la Craiova, Oradea şi Bucureşti

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Comentez în rândurile următoare trei recente premiere. De la Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova, de la Teatrul Regina Maria din Oradea şi de la Teatrul de Comedie din Bucureşti.

1. Marea problemă - testul verosimilităţii

Dincolo de sublinierea apartenenţei lor la o anumită formă de teatru poetic, extrem de în vogă în primele decenii ale secolului al XX lea (în Franţa, respectivul teatru era asociat, de pildă, cu o obsesivă revenire la marile mituri ale Antichităţii), cele mai cunoscute piese ale spaniolului Federico Garcia Lorca sunt tragedii ale familiei strict codificate.

Scrierile lui Lorca aduc în prim-plan familii în morfologiile cărora contează mai presus de toate ierarhiile tradiţionale (de aici imaginea cvasi-mitologică a tatălui), femeia puternică, neiertătoare, socotită şi destinată a fi o păstrătoare a amintirii trecutului învolburat ce nu poate fi dat niciodată uitării. Familii în care iertarea greşelilor trecute este absolut interzisă şi în care tinerii sunt parcă blestemaţi, în primul rând din cauza moştenirii lor de sânge, să deconteze cu viaţa ura prin ani acumulată.


FOTO Albert Dobrin

image

Toate acestea teme se regăsesc în piesa Nunta însângerată, scrisă în 1932, un an mai târziu pentru prima oară jucată. Lăsând la o parte excelentul spectacol în cheie coregrafică montat la finele secolului trecut de Bocsárdi László la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe, nu prea am ştiinţă ca în ultimele decenii vreun regizor român să se fi apropiat de piesă. O face acum, la Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova, foarte tânărul regizor Andrei Măjeri, unul dintre cele mai semnificative, mai performante produse ale şcolii superioare clujene de regie. O face, asumându-şi nenumărate riscuri printre care o anume datare a textului este, în opinia mea, dintre cele mai puţin dificile. Sigur, Andrei Majeri o resimte, îşi ia, în acest sens, măsuri de precauţie, operează o oarecare translaţie temporală (de aici ideea scenografică a Irinei Chirilă de a transfera majoritatea acţiunilor pe un teren de tenis), restrânge ponderea referinţelor poetico-folclorice, propunând în schimb măsuri de substituţie. Preponderente fiind în acest sens excelenta, cuceritoarea ilustraţie muzicală (auzim vocea Lolei Flores, auzim vocea Chavelei Vargas), dar şi momentele coregrafice, imaginate de Flavia Giurgiu. Dar şi prezenţa bine cumpănită a personajelor simbolice. Aşa cum sunt Moartea şi Luna, foarte bine conturate atât în registrul dramatic cât şi în cel muzical de actorii Monica Ardeleanu şi Ştefan Cepoi, la rându-le secondate de cei numiţi Tăietorii, învestiţi cu rol de comentatori compuşi într-un amestecat registru comico-tragic (Dragoş Măceşanu, Cosmin Rădescu, Cătălin Miculeasa).

Spectacolul începe cu două secvenţe aflate în relaţie contrapunctică. Aceea a cântecului Morţii (înveşmântată în roşu) interpretat în faţa cortinei şi aceea a partidei de tenis dintre doi tineri. Logodnicul şi Leonardo- pentru care regizorul are doi foarte buni actori tineri, pe Claudiu Mihail, respectiv pe Alex Calangiu - aparţinând unor familii pe care le desparte un lung şir de crime. Şi le mai desparte pe cele două familii cuţitul. Obiectul simbolic, la fel de peremptoriu, de plin de semnificaţii şi de prevestiri sumbre precum ades invocata puşcă cehoviană. Un cuţit cu patimă evocat în întâia scenă cu adevărat dramatică din spectacol, scena dintre Mamă - de salutat remarcabila revenire pe scenă a Mirelei Cioabă - şi Vecină, nuanţat desenată de Anca Dinu.


FOTO Albert Dobrin

image

De aici încolo spectacolul urmăreşte ravagiile fatalităţii, ale legilor şi stratificărilor sociale, ale moralei bazată pe răzbunare, tot atâtea reguli rămase neînvinse de avansarea în post-modernitate. Mai presus de toate, însă, contează sângele ce clocoteşte. Şi care îşi ia tainul în nebunia devastatoare a pasiunilor reînviate dintre Logodnică (Raluca Păun) şi Leonardo (Alex Calangiu), dar şi a onoarei răzbunate cu preţul vieţii de Logodnic (Claudiu Mihail). Dau substanţa lumii acesteia contradictorii, cu contradicţii voit amplificate de propunerea regizorală a lui Andrei Măjeri, actorii Adrian Andone (Tatăl logodnicei), Romaniţa Ionescu (Soţia logodnicului), Gabriela Baciu (Soacra), Costinela Ungureanu (Servitoarea 1), Corina Druc (Servitoarea 2), Haricleea Nicolau (Servitoarea 3).

Spectacolul lui Andrei Măjeri se situează voit sub zodia impurităţii. O impuritate puternic, însă totodată şi înşelător subliniată cu linii groase. Linii ce te păcălesc la o primă privire fiindcă li se cere să funcţioneze ca tot atâtea semne că regizorul şi-a propus să scoată piesa lui Federico Garcia Lorca de sub auspiciile prea categorice ale realismului, fie el şi cu tentă poetică, şi ale tragediei. Andrei Măjeri merge însă şi mai departe şi îşi propune să exploreze mai în profunzime resorturile tragediei.

image

Ideea în sine e interesantă. Însă marea problemă a montării e că rămâne deficitară la două capitole esenţiale. Mai exact, nu trece la cote suficient de înalte două importante teste. Cel al organicităţii (care s-ar putea să fie ameliorată de coagulările pe care nu exclud să le aducă viitoarele reprezentaţii) şi cel al verosimilităţii. Acesta din urmă strâns legat de decizia distribuirii Ralucăi Păun în rolul-cheie al Logodnicei.

Á bon entendeur, salut!

Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova- NUNTA ÎNSÂNGERATĂ de Federico Garcia Lorca- Traducerea şi adaptarea- Andrei Măjeri şi Adina Lazăr- Regia şi ilustraţia muzicală -Andrei Măjeri- Decor şi costume -Irina Chirilă- Coregrafia- Flavia Giurgiu- Orchestraţia şi pregătirea muzicală- Incze G. Katalin- Cu- Mirela Cioabă, Raluca Păun, Alex Calangiu, Claudiu Mihail, Adrian Andone, Romaniţa Ionescu, Gabriela Baciu, Anca Dinu, Monica Ardeleanu, Ştefan Cepoi, Costinela Ungureanu, Corina Druc, Haricleea Nicolau, Dragoş Măceşanu, Cosmin Rădescu, Cătălin Miculeasa- Data premierei- 26 februarie 2017

2. Glorious!

Veselă, comică, situată uneori  în vecinătatea burlescului, însă şi tristă, cu numeroase accente tragice a fost povestea vieţii lui Florence Foster Jenkins. Fiica unui bancher din Pennsylvania (1868-1944) care, în felul ei propriu, a dat expresie îndemnului Urmează-ţi visul! A făcut-o la modul nebunesc  de-a dreptul, fără să-i pese ce preţ va trebui să plătească pentru asta.

Florence Foster Jenkins a dobândit, încă din timpul vieţii, o bizară celebritate. Aceea de a fi socotită “cea mai proastă soprană din Lume”. A susţinut concerte a căror organizare a plătit-o din buzunarul propriu, cheltuind pentru aceasta sume astronomice care au condus-o la falimentul personal. Concertele au avut loc în cele mai celebre locuri din Statele Unite, iar ultima ei apariţie publică s-a consumat în plină glorie, într-un concert absolut antologic. Nu prin estetic, ci prin faptul că s-a desfăşurat cu sala plină, cu vreo 2000 de oameni ce nu au mai izbutit să găsească bilete, dat nu oriunde, ci la Carnegie Hall. Florence Foster avea în acel moment nici mai mult, nici mai puţin decât 76 de ani. La o lună după acest moment glorious a intervenit sfârşitul.


FOTO Remus Toderici

image

Florence Foster Jenkins a fost luată în derâdere de o lume întreagă. A fost hulită, contestată, socotită impostoare, pusă de presă la stâlpul infamiei. Numai că aceeaşi Florence Foster Jenkins s-a bucurat şi de tandra simpatie a unor mari nume ale muzicii universale, precum Enrico Caruso şi Franck Sinatra. Se poate bănui că un detaliu mai puţin cunoscut din complicata ei biografie explică una dintre marile enigme ale literaturii dramatice universale. Nu este exclus ca la ea să se fi gândit Eugène Ionesco atunci când şi-a denumit varianta franceză a primei sale piese Englezeşte fără profesor, Cântăreaţa cheală.

În 2006, Peter Quilter a scris piesa Glorious, minuţios inspirată şi documentată din biografia lui Florence Foster Jenkins. A făcut-o astfel încât protagonista să nu fie din cale afară de ridiculizată,  scriitorul surprinzându-i şi nebunia, şi fanatismul, şi ambiţia debordantă, dar şi extraordinara sensibilitate şi emoţionanta bogăţie sufletească. Acestea din urmă fiind pesemne argumentele ce au adunat în jurul ei câţiva oameni ce i-au rămas prieteni până la sfârşitul vieţii. Aşa cum au fost la fel de bizara ei prietenă şi impresară D-na Johnson ori iubitul, un anume Saint-Clair, actor ratat, mai degrabă amic cu alcoolul decât cu Shakespeare, aparent un fluşturatic care, cu toate acestea, nu şi-a trădat niciodată partenera.


FOTO Remus Toderici

image

Printr-o întâmplare lui Florence Foster Jenkins i-a devenit acompaniator Cosmé McMoon. Care la prima întâlnire a ascultat-o îngrozit de-a dreptul (a crezut că a nimerit într-o adevărată colivie a nebunilor) spre a-i deveni mai încolo confesor şi biograf. El este cel ce istoriseşte în piesa Glorious! povestea ultimei părţi a vieţii “celei mai proaste soprane din Lume”.

Piesa britanicului Peter Quilter a făcut furori nu doar în Anglia ori în Statele Unite. A avut ceea ce se cheamă un succes nebun. A fost excelent tradusă în româneşte de Dan Mihu şi a fost montată în 2015 de Răzvan Mazilu la Teatrul de Comedie din Bucureşti, rolul lui Florence Foster Jenkins fiind excelent jucat de Gabriela Popescu. În 2016, Glorious! s-a metamorfozat în film (scenariul: Nicholas Martin, regia: Stephen Frears), rolul principal revenindu-i extraordinarei Meryl Streep.

În luna februarie a anului 2017, Glorious!, cu titlul românesc În plină glorie, a fost pusă în scenă la Teatrul Regina Maria din Oradea de regizorul Cristian Ioan. Care şi-a pus semnătura pe un spectacol bun, chiar remarcabil, caracterizat printr-un apreciabil simţ al măsurii. Nimic nu este exagerat, nimic nu este trimis în caricatură, nu se cade nici o clipă nici în burlesc gratuit, nici în melodramatic. Alternanţa dintre comic şi tandru este cu fineţe dozată.


FOTO Remus Toderici

image

Spectacolul de la Oradea beneficiază de scenografia Clarei Labancz căreia am a-i face două observaţii Prima. Mi s-a părut deconcertantă inserarea într-unul din decoruri ale fotografiilor lui Carreras şi Pavarotti câtă vreme, în incipit-ul spectacolului,  naratorul Cosmé McMoon, în care Andrian Locovei face unul dintre cele mai bune şi consistente roluri din carieră, precizează anul în care se petrece totul. A doua. Era nevoie ca Saint-Clair şi Cosmé McMoon să poarte alte costume în secvenţa concertului din marele hotel de lux.

Cristian Ioan a întocmit o distribuţie mai mult decât plauzibilă. Ai cărei componenţi s-au dovedit foarte atenţi la ceea ce înseamnă arta portretului scenic. Găsind detalii caracterizante pentru personajele încredinţate. Îi am în vedere când spun asta pe Lucia Rogoz (plină de viaţă şi de farmec în nebunateca Dorothy), pe Georgia Căprărin (o Maria cum nu se poate mai sangvină), pe Răzvan Vicoveanu (un Saint-Clair bine marcat de auto-ironia inteligentă a personajului), pe Ion Abrudan (care se reţine prin scurta-i apariţie), pe Mirela Lupu (o doamnă Johnson şi rea, şi invidioasă) şi pe contratenorul Viktor Iosif.


FOTO Remus Toderici

image

Însă În plină glorie nu ar fi trecut rampa dacă nu ar fi avut o foarte bună interpretă a rolului titular. O actriţă cu mari resurse în registrul teatrului dramatic, dar care şi să ştie să cânte. Şi nu oricum. Să cânte atât de bine încât să îşi permită luxul de a cânta intenţionat cum nu se poate mai prost, aşa cum îi cere rolul. Teatrul din Oradea are de câtva timp o asemenea actriţă. Se numeşte Gabriela Codrea. Am descoperit-o în urmă cu mai bine de un an în Audiţia regizată de Mircea Cornişteanu, am apreciat-o mai recent în Cabaretul Dada, montat de Anca Bradu. Iată, o vedem acum, cu adevărat în plină glorie, în piesa lui Peter Quilter. Bună ideea ariei din final!

Nu se poate să închei aceste însemnări fără a releva contribuţia dansatorilor Daniela Vulcu, Denise Szabo, Denisa Benko, Raluca Sarca, Dominic Olar, Marius Precup, Bogdan Balotă, Ionuţ Şerban. Şi fără a sublinia meritele lui Ovidiu Iloc şi ale Henriettei Varady care au asigurat pregătirea muzicală.

Teatrul Regina Maria din Oradea- ÎN PLINĂ GLORIE de Peter Quilter; Traducerea: Dan Mihu; Regia artistică: Cristian Ioan; Scenografia: Clara Labancz;  Pregătirea muzicală: Ovidiu Iloc şi Henrietta Varady; Cu: Gabriela Codrea, Andrian Locovei, Răzvan Vicoveanu, Mirela Lupu, Lucia Rogoz, Georgia Căprărin, Ion Abrudan, Viktor Iosif, câinele Biju; Dansatori: Daniela Vulcu, Denise Szabo, Denisa Benko, Raluca Sarca, Dominic Olar, Marius Precup, Bogdan Balotă, Ionuţ Şerban; Data reprezentaţiei: 1 martie 2017

3. Egolatrie scenografică

În urmă cu un an, cam tot pe vremea asta, vedeam la Teatrul German de Stat din Timişoara un spectacol regizat de Peter Kerek care dorea să aducă pe scenă unul dintre cele mai frumoase şi mai pline de miez texte literare ale umanităţii. Microromanul Micul Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry.

Un text care şi astăzi, la mai bine de 70 de ani de la prima lui apariţie, rămâne unul dintre cele mai adevărate, mai necontestabile best-selleruri ale tuturor timpurile.

image

Precum autorul său, pilot de meserie, mort într-o misiune de război în 1944, şi cartea, nu neapărat cea mai bună, dar fără doar şi poate şi cea mai iubită, şi cea mai celebră a lui Antoine de Saint-Exupéry, a avut un destin pas comme les autres. A apărut în 1943 mai întâi în limba engleză, în Statele Unite, iar, câteva zile mai târziu, aceeaşi editură a publicat şi versiunea originală în limba franceză. Doar în 1946 Micul Prinţ avea să apară şi în Franţa, acolo unde avea să dobândească adevărata consacrare. A fost tradusă în mai toate limbile Pământului (unii avansează cifra de 50, alţii supralicitează şi vorbesc de 220 de traduceri), a fost scenarizată, ecranizată, adaptată pentru teatru, Micul Prinţ aspirând, nu fără îndreptăţire, la un loc  fruntaş în competiţia informală în vederea stabilirii textelor literare cu cel mai mare impact la public

Cel mai adesea, Micul Prinţ este catalogat a fi un text pentru copii ceea ce e echivalează cu un adevărat abuz de interpretare. Aceasta pentru simplul motiv că  romanul lui Saint-Exupéry presupune nivele suprapuse de semnificare, conţine nenumărate sertăraşe, un minunat compendiu de înţelepciune, de sinceritate, invită la iubire, la prietenie, la măsură, la sacrificiu de sine. Valori perene, nicicând cu termen de expirare.

image

Acestea, dar şi calitatea intrinsecă a povestirii lui Saint-Exupéry l-au fascinat, fără doar şi poate, pe regizorul Alexandru Dabija, el însuşi un mare povestitor în registru scenic. I-a plăcut, neîndoielnic, lui Dabija superba jucărie de vorbe reprezentată de dialogul dintre nepământeanul Mic Prinţ şi aviator. Dialog în cursul căruia Micul Prinţ dă glas unui imens izvor de sagesse dobândită cu ocazia celor câtorva aplanetizări. Tot atâtea ocazii de a cunoaşte un Rege, un geograf, un afacerist, un înfumurat, un şarpe şi, în fine, un pilot. Cu acesta, dar şi cu celebra vulpe (adusă pe scenă graţie eforturilor lui Tiberiu Toitan şi a Oanei Micu) dornică să fie îmblânzită (apprivoisé) se petrece mult dorita împrietenire.

Nu întâmplător am reamintit la începutul acestei cronici spectacolul de acum un an al lui Peter Kerek. Cu care cel al lui Dabija are o nedorită asemănare. Aceea că povestea, dar şi jocul actoricesc de foarte bună calitate sunt pur şi simplu sufocate, transformate în accesorii de excesul nu neapărat de vizualitate (ceea ce, la urma urmei, nici nu ar fi fost din cale afară de rău), ci de scenografie.

image

Mai exact. Degeaba joacă bine Dorina Chiriac (Micul Prinţ), Bogdan Cotleţ (Aviatorul), Eugen Racoţi (Regele), Valentin Teodosiu (Şarpele) dar şi Alexandru Bogdan, Lucian Ionescu (principalul interpret al cântecelor compuse de Ada  Milea), Dan Rădulescu (aceştia în mai multe roluri) când eforturile lor sunt obliterate de o adevărată expoziţie cu care se autogratulează artistul vizual Mircea Cantor, semnatarul scenografiei. Prea multe proiecţii (secvenţele cu vulcanii noroioşi sunt în supranumerar de-a dreptul), prea multe instalaţii care sunt şi pe scenă, şi în foaier, prea multă egolatrie în ceea ce propune Mircea Cantor.

Fireşte, Alexandru Dabija avea datoria de a-i cere să redobândească simţul măsurii. Nu a făcut-o. Din păcate.

Teatrul de Comedie din Bucureşti- MICUL PRINŢ după Antoine de Saint-Exupéry- Regia- Alexandru Dabija- Scenografia- Mircea Cantor- Costume şi asistent scenografie- Andrada Chiriac- Construcţie vulpe- Tiberiu Toitan şi Oana Micu- Muzica- Ada Milea- Cu- Dorina Chiriac, Bogdan Cotleţ, Valentin Teodosiu, Lucian Ionescu, Eugen Racoţi, Alexandru Bogdan, Dan Rădulescu, Alexandru Turcu Sara Chifor/Miral Solcanu, Tudor Roşu/Vlad Bazgă- Data reprezentaţiei- 8 februarie 2017

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite