Premiere la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ

Analizez astăzi două noi spectacole de pe afişul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ. Este vorba despre spectacolul cu piesa Endgame (Sfârşitul jocului), regizat de Szabó K. István şi cel cu piesa Un stejar, regizat de Bobi Pricop.

1. Jocul cu vorbele, jocul cu viaţa

Voi începe însemnările mele referitoare la felul în care a fost pus în scenă de regizorul Szabó K. István celebrul text al lui Samuel Beckett Fin de partie/ Endgame cu câteva observaţii legate în mai mică măsură de spectacolul propriu-zis. Ci, mai curând, de piesă şi de felul în care a fost gândită strategia familiarizării publicului cu partitura extrem de dificila a lui Samuel Beckett.

Scriitorul irlandez şi-a scris operele destinate scenei când în franceză, când în engleză. Cu o evidentă preferinţă şi cu rezultate stilistice superioare în cea de-a doua limbă. În marea lor majoritate, traducerile dintr-o limbă în alta au fost făcute sau măcar supervizate de Beckett. Care şi-a pus amprenta creatoare şi în acest domeniu, în unele cazuri existând diferenţe evidente între versiuni.

Piesa Fin de partie, cea de-a treia din perspectiva cronologiei, poate a doua din perspectiva notorietăţii din creaţia lui Samuel Beckett, a fost scrisă în franceză. Evident, nu punem la socoteală controversata Eleutheria, despre care unii cercetători susţin că dramaturgul nu ar fi dorit-o publicată. Fin de partie a apărut pe piaţă după Aşteptându-l pe Godot şi după Act fără cuvinte. A fost tradusă în engleză chiar de Beckett care i-a ales titlul. Endgame.

Or, cu toate că pentru spectacolul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, regizorul Szabó K. István a optat pentru excelenta traducere din limba franceză datorată Irinei Mavrodin, pentru afiş a fost preferat titlul Sfârşitul jocului. Care te duce obligatoriu cu gândul la versiunea engleză.

Aparent, la mijloc ar fi o inconsecvenţă. Nici vorbă. Felul în care a fost citită piesa duce mai curând cu gândul la ideea de joc. Un joc tragic. Al dominaţiei, al singurătăţii, al conversaţiei teroriste, făcute cu unicul scop de alungare iluzorie a singurătăţii, al relaţiei contorsionate dintre Hamm şi Clov. Poate mai complexă decât aceea existentă între cele două cupluri de personaje din Aşteptându-l pe Godot. Care se arată altfel şi datorită deciziei regizorului de a încredinţa cele două roluri principale unor actori încă tineri. E vorba despre Victor Giurescu, un Hamm care, deşi parcă înşurubat în scaun, deţine o vitalitate ieşită din comun, e dictatorul, insul ce îi domină pe toţi, pe Clov, pe Negg, pe Nell, nu doar prin înclinaţiile lui de discoureur. Şi despre Andrei Merchea-Zapotoţki, un Clov încă tânăr, dar care poartă în spinarea-i încovoiată toate poverile vieţii şi ale lumii.

Pentru premiera cu Sfârşitul jocului, secretara literară Raluca Naclad a redactat un foarte bun caiet de sală. Care conţine, între altele, şi un excelent text de sinteză purtându-i semnătura. Text ce îi oferă cititorului un set de informaţii de natură să îi faciliteze receptarea. Se invocă, de pildă, bogăţia textului didascalic ca şi riguroasele dispoziţii auctoriale referitoare la rigoarea cu care trebuie ele respectate. Un lucru extrem de vizibil în decorul gândit de Horaţiu Mihaiu. Intrăm, noi, spectatorii, în nava eşuată în care unicii supravieţuitori sunt Hamm, Clov, Nagg şi Nell. Aceştia din urmă, sensibil şi nuanţat jucaţi de Lucreţia Mandric şi Daniel Beşleagă, se găsesc în nişte pubele. La un moment dat, Clov vrea să facă ordine, mută nişte manechine, probabil cadavrele celor ce nu au avut şansa supravieţuirii. Se aud periodic sunete stranii, asemănătoare clipocelii apei (muzica de scenă este creată de Ovidiu Iloc). Se repetă obsesiv dorinţa încheierii socotelilor cu viaţa. O dorinţă ce pare dusă la bun sfârşit.

În celebra lui carte dedicată Teatrului absurdului, Martin Esslin (el este, de altminteri, cel care a impus conceptul) afirmă că lui Clov i-ar fi imposibil să îşi pună în practică dorinţa de a pleca, de a-l părăsi pe Hamm. Aceasta fiindcă plecarea lui i-ar condamna la moarte pe Hamm, pe Negg, pe Nell. În spectacolul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ Clov pleacă. Iar Hamm îşi pune pe ochi năframa (zdreanţa) cu care îl vedeam în prima scenă. Jocul cuvintelor, jocul cu viaţa s-au încheiat definitiv.

Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ- SFÂRŞITUL JOCULUI de Samuel Beckett- Traducerea- Irina Mavrodin- Regia- Szabó K. István- Scenografia- Horaţiu Mihaiu- Muzica de scenă- Ovidiu Iloc- Cu- Victor Giurescu, Andrei Merchea -Zapotoţki, Daniel Beşleagă, Lucreţia Mandric- Data reprezentaţiei-24 martie 2017

2. Doi actori buni

Lăudabilă ideea conducerii Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ de a introduce în repertoriu piesa lui Tim Crouch, Un stejar.

Sigur, scrierea cu pricina, tradusă în româneşte de Ionuţ Sociu, ar fi putut figura pe afişul oricărui alt Teatru din România. Numai că – şi aceasta este o realitate binecunoscută de toţi cei care mai ştiu/mai ştim câte ceva despre istoria ultimilor - să zicem - 50 de ani de spectacol din România - nici un alt Teatru nu a izbutit să aibă şi să-şi consolideze, aşa cum a făcut-o cel din Piatra Neamţ, statutul de fenomen. De legendă. De loc unde s-au născut vedete.

Or, prin modul în care este construită, piesa Un stejar oferă şansa readucerii, numai pentru o zi, pentru o singură reprezentaţie, în locul în care s-au format şi şi-au făcut un nume, a actorilor ce au dat consistenţă acestei legende.

Un stejar este o piesă în două personaje. O partitură pentru doi actori. Dintre care doar unul singur e obligat să ştie textul, să fie conducătorul jocului, să fie, nu doar la nivel de dramatis personae, Iluzionistul. Celălalt este stimulat să improvizeze, să primească texte pe care să le citească la prima vedere, să reproducă, personalizând după puterea proprie, replici auzite într-o cască. Din interacţiunea celor doi prinzând contur o poveste, de fapt, un show în cursul căreia se lămuresc circumstanţele morţii unei tinere fete. Nimeni alta decât fiica personajului ce cade în sarcina interpretării actorului invitat.

Rolul Iluzionistului este jucat la fiecare reprezentaţie de tânărul actor Mircea Postelnicu. Pe care l-am văzut şi apreciat şi înainte de a fi consacrat, în calitate de actor de film, de pelicula Anna, mon amour, filmul lui Călin Netzer, după romanul lui Cezar-Paul Bădescu. Au răspuns până acum invitaţiei de a face reîntoarcerea în timp şi de a plonja în necunoscut actorii Claudiu Bleonţ, Ana Ciontea, Paul Chiribuţă.

În seara de 25 martie, a venit rândul lui Constantin Cojocaru. Care, împreună cu Mircea Postelnicu, a avut de înfruntat un necunoscut încă şi mai mare decât de obicei. Să mă explic. Scenografia, în sine extrem de modernă a lui Adrian Damian, trebuia să fie valorizată de light-designul semnat de Cristian Şimon. Urma să se creeze un spaţiu vizual anume, un concept scenic, o atmosferă care, din motive tehnice, nu s-au mai zămislit conform proiectului. Din păcate, nu a mai funcţionat nici casca.

În consecinţă, a fost nevoie de repoziţionări în a căror izbândă şi-au spus cuvântul extraordinara prezenţă de spirit şi forţa de concentrare ale lui Mircea Postelnicu şi capacitatea de adaptare a lui Constantin Cojocaru. Şi unul, şi celălalt au trecut cu bine testul. Dovedind că la/în teatru orice este posibil cu condiţia ca pe scenă să fie doi actori buni.

Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ- UN STEJAR de Tim Crouch- Traducerea -Ionuţ Sociu- Regia-Bobi Pricop -Scenografia-Adrian Damian-Muzica- Eduard Gabia- Light design- Cristian Şimon- Cu- Mircea Postelnicu şi Constantin Cojocaru- Data reprezentaţiei- 25 martie 2017