Teatru

articolul anterior articolul urmator

Radu Afrim, regizor: „În toată această anormalitate a fost şi ceva normal: faptul că am lucrat“

0
17 Aug 2021 09:12:47
Gabriela Lupu

Regizorul Radu Afrim a luptat contra pandemiei cum ştie el mai bine: montând spectacole. Aşa se face că a reuşit să păcălească noul virus cu un „virus” mult mai vechi: teatrul.

Despre cele mai noi creaţii ale sale am vorbit şi noi cu regizorul Radu Afrim.

Radu, tu ai lucrat şi în pandemie. 2020, an care pentru mulţi nu a existat din punct de vedere profesional, a fost unul plin pentru tine.

Teatrul nu a murit de tot mai ales în provincie. În Bucureşti s-au tras obloanele. Eu am făcut patru spectacole. Am lucrat ca într-o disperare. Peste tot era confuzie, frică, nu înţelegeam ce ni se întâmplă. Nu puteam accepta ce ni se întâmplă.Toate spectacolele mele au fost marcate de pandemie. Am lucrat cu disperare, repet, dar, paradoxal, şi cu umor, cu detaşare şi cu nişte semne de întrebare pe care mi le-am pus împreună cu echipele de actori. Aşa au ieşit spectacolele mele. Nu  am putut face abstracţie de pandemie indiferent că am lucrat pe textul lui Dan Coman, la Craiova, ”Inimă şi alte preparate din carne”, text care este despre destinele unor oameni în pandemie, scris cu poezie, emoţie şi cu umor, frate. Cred că la faza cu umorul am lucrat eu mai mult.

Trebuie să spunem că spectacolul tău ”Inimă şi alte preparate din carne” a luat Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala UNITER de anul acesta.

Da. Echipa de la Craiova chiar merită. Acest spectacol chiar trebuie văzut de toată lumea.

Apoi am montat la Sfântu Gheorghe, la Teatrul ”Tamasi Aron”,  ”Când coboară luna peste second hand”, o piesă scrisă de mine în pandemie în care încercam şi tot încercam să facem abstracţie de tot ce ni se întâmplă, dar nu am reuşit, aşa că este şi pandemia prezentă în text cu mai mult umor decât altădată. După care am plonjat direct într-un spectacol despre moarte la Teatrul Naţional din Iaşi, ”Trei piese triste”, pe un text de Maeterlinck. Şi acolo se vorbeşte la un moment dat despre nişte fete izolate, ţinute într-un fel de cuşcă pentru că aveau o boală necunoscută. Tot cu poezie, tot cu tristeţe şi cu multă frumuseţe. Tot în pandemie am făcut la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, compania ”Tompa Miklos”, ”Grand Hotel Pasărea Retro”, un mare, mare proiect al meu, continuarea spectacolului ”Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte”. Pentru că ne doream cu toţii să mai şi râdem acesta este un spectacol cu foarte, foarte mult umor. Spectacolul acesta are o existenţă fericită. S-a transmis şi online cu foarte mulţi urmăritori. S-a jucat când s-a putut şi în sală, dar e o tristeţe să vezi sala mare a Teatrului Naţional din Târgu Mureş cu un spectator da şi unul nu, din motive de distanţare, şi toţi cu masca pe figură de nici nu le mai vezi reacţiile. Eu nu sunt anti mască, îi înţeleg importanţa, am purtat masca, o port când trebuie, respect toate regulile, dar de-abia aştept să scăpăm de această povară.

Pentru că ai lucrat mult nu ai resimţit pandemia chiar aşa, din plin?

Ba da, ba da. Am stat şi acasă foarte mult şi mi-am revizitat existenţa, trecutul, interiorul, exteriorul şi aşa mai departe. Unii spun că am avut timp de reflecţie şi că ăsta ar fi un lucru bun, dar mie nu îmi place să mă gândesc astfel: că într-o nenorocire a fost şi ceva bun. Fiindcă pentru unii oameni a fost dezastru, pentru alţii a fost chiar moartea, sfârşitul lumii. Să spun că pentru mine a fost şi ceva bun ar fi cinic şi egoist. Pot doar să spun că în această anormalitate a fost şi ceva normal: faptul că am lucrat. Asta mi se pare mie normalitate în acest moment: să poţi să îţi câştigi existenţa. Am încercat să mimăm normalitatea şi să păcălim boala. Nu s-a îmbolnăvit, din fericire, în timpul lucrului, niciun actor. S-au îmbolnăvit vreo doi de la Mureş dar care au avut contact cu oameni din afara scenei. Iar eu le-am zis, în glumă: ”Aşa vă trebuie dacă nu trăiţi doar în acest grup teatral.” Cineva ne-a protejat.

Pe lângă spectacolele mari ai avut şi unul mai mic, dar care face parte dintr-un proiect grandios, ”Hektomeron” de la Teatrul Naţional din Craiova în care au fost implicaţi 100 de regizori din 100 de ţări, tu reprezentând România, fiecare punând în scenă un one man show pornind de la o povestire din ”Decameronul” lui Boccaccio. Aţi fost tu, Boccaccio şi Marius Manole.

A fost o aventură, un mod de a cotinua ceea ce altădată a însemnat ”the beginning of a beautiful friendship”, începutul unei colaborări intense cu Marius Manole. Mi s-a cerut să închei ”Hektomeronul” şi eu am considerat că cel mai potrivit actor pentru asta este Marius Manole. A venit Marius cu maşina la mine acasă în Ardeal să repetăm, am repetat foarte relaxaţi, l-am filmat, eram veseli, au fost şi câteva sticle de vin băute, eram cât se poate de relaxaţi pentru că eram acasă, nu la serviciu. Iar Manole a fost foarte profesionist, ca de obicei, de altfel, foarte devotat şi fidel muncii.

Manole mă surprinde de multe ori pentru că pare a fi tot timpul la debut în sensul bun al cuvântului. Are emoţie, chiar panică uneori, implicare, resposabilitate şi dedicare. Eu de multe ori mă întrebam: ”Dar de ce ar mai avea Madonna emoţii când intră pe scenă?”  Pentru că este profesionistă. Aşa este şi Marius. După aia am lucrat împreună la spectacolul ”Consimţământ”, la Sfântu Gherghe, într-un mic orăşel şi într-o sală cu puţine locuri. Dar Manole a avut emoţii mari şi îi era frică să nu dezamăgească pentru că ştia că publicul avea mari aşteptări de la el. La Craiova a fost iniţial un proiect pentru online. Manole era filmat cu o cameră, cu o singură sursă de lumină, iar el interpreta mai multe personaje. Tot greul cădea pe el. Şi a dat o lecţie de actorie. Manole avea un vibe bun, s-a temut şi din nesiguranţa asta a ieşit o chestie foarte intensă. A făcut trei personaje: masculul alfa, femeia abuzată şi copilul ignorat căruia i s-a trasat un destin fără să fie întrebat. Textul era scris pe jumătate de mine, pe lângă Boccaccio, pentru că mă interesa punctul de vedere al soţiei şi copilului personajului principal care la Boccaccio nu au dreptul la cuvânt.

Deci le-am dat voce celor fără voce, se aude astfel şi  vocea oprimaţilor. Citind acest text foarte vechi eu nu pot să nu am o perspectivă a prezentului. De altfel orice text clasic pe care îl citesc îmi este practic imposibil să nu îl judec cu mintea noastră de azi. ”Doamne, ce gândire cumplită are personajul ăsta!”, îmi spun ”şi totuşi autorul îl prezintă într-o lumină foarte favorabilă”. Eu cred că acum chiar nu mai putem face abstracţie de nişte principii morale sau etice. Personajul lui Boccaccio din povestirea pe care am pus-o în scenă era unul care îşi abuza şi îşi teroriza nevasta şi copiii. Noi acum nu putem să ne prefacem că nu e aşa. Dacă el trata femeia ca pe o cârpă eu nu am cum să fiu de acord cu el. Absolut totul trebuie adaptat la principiile şi la valorile noastre umane. Nu poţi să nu ai şi o viziune personală.

Mulţi dintre vechii scriitori se află acum pe nişte liste dubioase, inclusiv Shakespeare. Bine, noi râdem acum, dar aşa e. Am simţit nevoia să scriu pe lângă Boccaccio aşa cum am scris şi pe lângă Cehov la ”Trei surori”. A fost o aventură, un experiment, şi pentru mine a fost dificil pentru că până acum nu am mai pus în scenă o monodramă. Plus că celelate spectacole din ”Hektomeron” au 10-15 minute, dar nu mi s-a părut ok să vină Manole la mine în Ardeal doar pentru alea 13 minute aşa că am stat şi i-am scris text, am scris, am scris până s-a făcut de aproape o oră. E un spectacol în sine. Acum deja mă tentează ideea de monodramă şi de lucrul cu un singur actor pentru că până acum în orice teatru mergeam eram rugat să iau cât mai mulţi actori în distribuţie şi aşa făceam. Cred că e momentul să încep să caut într-un singur actor, în jurul lui, în lumea lui, în interiorul lui.

Iniţial era un spectacol gândit pentru online, dar apoi s-a şi jucat în maratonul ”Hektomeron” de la Craiova, cu 25 de ore de teatru consecutiv. Ai mai lucrat astfel?

Pentru online nu. Mie îmi place să mă joc cu imaginile şi mi-ar fi plăcut să mă stau puţin în zona asta, dar vremea pandemiei a trecut, sperăm să nu se mai întoarcă şi să ne facem fiecare meseria. Dar eu cred că s-a produs o schimbare şi estetică şi de atitudine şi o deschidere în teatrele de stat, la independenţi nu mai vorbesc, şi sunt sigur că lumea teatrului nu va mai înjura ca înainte proiecţiile video din spectacole. Iar spectatorii îmi scriu: ”Când vedem şi varianta video a ”Pădurii spânzuraţilor” sau ”Trei surori”?” Ca şi cum ar fi o variantă obligatorie a spectacolelor de scenă. Asta ar fi o temă serioasă pentru teatrele care se respectă: să îşi filmeze foarte bine spetacolele, măcar cu o zi de filmare alocată şi cu regizorul care a gândit spectacolul de faţă. Eu nu am fost mulţumit de filmările spectacolelor mele şi cu greu am acceptat să dau pentru ICR Londra o filmare a ”Pădurii spânzuraţilor”. Pentru că în filmările făcute de teatre se pierdea tot misterul, toată atmosfera spectacolului.

L-ai invitat pe Marius Manole şi la Sfântu Gheorghe să joace în ”Consimţământ” unde face un rol cu totul diferit.

Are un rol deosebit de greu şi altfel, e o redecoperire a unei zone a lui foarte dinamice, cameleonice pentru că de la o scenă la alta, în funcţie de partener, acest băieţaş de 16 ani pe care îl interpretează, este altcineva. Sunt nişte scene în care el joacă practic alte personaje. Acest puşti cu ceva probleme psihice îşi face în cap nişte filme pentru fiecare întâlnire pe care o are. Şi atunci sunt cumva mai multe roluri şi nu are cum să existe monotonie sau repetitivitate sau clişeu. Nu există. Nu e timp de aşa ceva. Şi în ultima scenă, care este o piesă în sine, trebuie să fie şi ludic şi dramă şi monstruozitate din partea lui.

 Îi pui des pe actori în situaţii limită?

Din experineţa mea îţi spun că treaba asta cu situaţiile limită merge cu actorii experimentaţi, cu actorii rodaţi. Cu cei debutanţi sau foarte tineri e la risc. Am observat că tinerii renunţă foarte repede la luptă. Eu mi-am dat seama că eu ca regizor nu pot fi extrem decât cu actorii cu experienţă, chiar cu actorii mai în vârstă şi nu cu tinerii. Din păcate m-am înşelat când ani de zile am crezut că lucrurile stau invers. Depinde foarte mult şi de şcoală. Cei care sunt legaţi ombilical de profesorul de clasă, pentru care ce spune proful e literă de lege, nu vor avea întâlniri mari cu niciun regizor pentru că ei pornesc de la ideea că ştiu deja totul despre teatru, mai bine decât orice regizor. Treaba asta cu un singur profesor e o crimă. Actorii tineri, mai ales cei de la Bucureşti care au mai multe opţiuni, telenovele, film, reclame, mi se par mult mai puţin dispuşi să se arunce şi să se ducă până în pânzele albe cu un regizor de teatru care le dă un rol important, cu o miză uriaşă, în care regizorul investeşte şi ar trebui ca acel actor să construiască în jurul a ceea ce i se propune. Mi se pare mult mai greu de convins un actor tânăr, debutant să îşi depăşească limitele sau să meargă

în extremă decât Manole, de exemplu, care are atâţia ani de experienţă sau actori ca Rodica Mandache care e la vârsta la care e şi care face minuni. Iar la bărbaţi, Ţâcă Cojocaru şi Emil Coşeru au nebuia aia frumoasă, curiozitate şi deschidere totală. Şi asta îi face să rămână tineri. Bine, mai sunt şi excepţii notabile printre actorii tineri. De exemplu Diana Vieru de la Iaşi, premiată anul ăsta la UNITER pentru ce a făcut ea în spetacolul meu de anul trecut,”Oraşul cu fete sărace”. Dar aici aş sublinia faptul că ea e basarabeancă şi vine dintr-o altă şcoală. Pentru mine este totuşi siderant cum un tânăr nu are încrederea aia deplină de a se dedica cu totul mai ales că, dacă este să vorbim despre mine, eu chiar nu am băgat niciodată un actor în rahat, ba chiar dimpotrivă, i-am scos pe mulţi în faţă bine de tot.

Revenind la spectacolul tău cel mai nou, ”Consimţământ”. De ce l-ai adus pe Manole la Sfântu Gheorghe?

În primul rând că de la prima lectură am simţit că personajul puştiului de 16 ani este scris parcă pentru Marius Manole. Trebuie să ne intereseze interiorul personajului nu vârsta reală a actorului, dacă e bărbat sau femeie, dacă e negru sau alb. Mie mi se pare că dintotdeauna a fost aşa. Shakespeare cu Hamlet actor de culoare s-a pus în teatru de 100 de ani. Teatrul a fost din acest punct de vedere cu mult înaintea filmului. Acum, că toată lumea are Netflix, se scandalizează unii şi alţii. Eu chiar m-am distrat când am văzut într-o miniserie despre Ecaterina cea Mare curtea ţarilor ruşi plină de actori de culoare. M-am amuzat, dar nu la modul ironic. Mie mi s-a părut fantastic. Şi nu mănânc aici rahat corect politic, chiar nu. Contează interiorul actorului şi nu exteriorul lui. Dacă pe mine un actor de culoare mă convinge prin jocul lui că e Hamlet sau e rus asta e tot ce contează.

Şi spectacolul vostru pune pe masă ”cestiuni arzătoare la ordinea zilei” ca să îl cităm pe dramaturgul nostru naţional.

Este un text de Evan Placey, tradus de Anna Maria Popa, text de care eu m-am îndrăgostit la prima vedere, când l-am citit în original. După ce am ieşit din lucrul la ”Trei piese triste” de la Iaşi aveam nevoie de o schimbare de registru şi m-am gândit că este momentul să fac un spectacol despre acest subiect foarte la modă despre care toţi românii se pricep şi îşi dau cu părerea şi anume educaţia sexuală în şcoală. Această durere numărul unu a românilor, educaţia sexuală. Că toate celelalte probleme au fost rezolvate. Dacă Covidul s-a cam dus trebuie să avem temă de discuţii pe la talkshow-uri. Şi am făcut spectacolul ăsta cum ştim noi şi de altfel chiar cum era scris textul: şi cu umor şi cu ironie, e puţin tezist textul, dar în doze suportabile. E o poveste americănească. Eu nu am mai făcut aşa ceva.

E un spectacol cam ca un film, cu o poveste pe care o urmăreşti uşor în care există personaje care ies mai şifonate sau personaje ambigue. Nu e vorba de personaje pozitive şi negatve că atunci nici  nu l-aş fi montat. În primul rând distribuţia e perfectă după părerea mea. Fiecared rol pare scris exact pentru actorul care îl joacă. Şi nu de multe ori am acest feeling după o premieră. Claudia Ardelean care joacă rolul principal feminin este într-o formă de zile mari, o actriţă care nu e valorificată aşa cum merită şi nu mai e nici ea la debut. Are conţinut, are adevăr, deschide gura şi e adevărată şi are şi vârsta asta interesantă, de fapt nici nu îţi dai seama câţi ani are. Şi ea nu e genul ăla de actriţă care să se bage în faţă. Iar în meseria asta este mult de luptă. Ea la Sfântu Gheorghe joacă, nu stă pe tuşă, dar îi lipseşte vizibilitatea naţională. Eu am spus acelaşi lucru şi despre Ada Lupu de la Iaşi care uite că începe să fie vizibilă. Ioana Costea care joacă rolul psihologului şcolar la fel zici că rolul a fost scris pentru ea.

Sebastian Marina, un actor excelent cu care eu lucrez încă din studenţia noastră deci de vreo 30 de ani de acum. Costi Apostol care e fratele personajului jucat de Manole şi care are o singură scenă dar foarte puternică. E o apariţie absolut pitorească. Mădălina Muşat, o actriţă tânără, foarte deschisă, disponibilă şi foarte ambiţioasă. Prin asta va face ea carieră: prin ambiţie. O ambiţie curată dublată de multă muncă. Eu am apreciat întotdeauna ambiţia pentru că eu nu am avut-o. La mine dacă nu suna telefonul eu nu propuneam nici unui director de teatru nimic. Cât despre Marius Manole, acest rol nu doar că părea scris pentru el, dar el face în scenă ceva mult peste scriitură şi cu asta am zis totul. Trebuie să îl vadă lumea, să se facă turism cultural în acest mic orăşel. Să îl vadă şi pe Manole, să îi vadă şi pe ceilalţi actori, nu în ultmul rând pe liceenii care joacă în acest spectacol şi care sunt fabuloşi, unii dintre ei au făcut zilnic naveta de la Braşov ca să fie prezenţi la repetiţii şi au muncit pe rupte. Invităm publicul să vadă, până la urmă, un spectacol mişto cu un subiect fierbinte.   

Cum ai lucrat cu elevii de liceu?

Eu nu am fost sigur că voi mai putea intra în energia copiilor de liceu.  Ziceam că nu cred că mă voi mai putea întoarce la problematica liceenilor, droguri, cluburi, violenţă şi uite că am putut. Am ”furat” foarte multă energie de la copiii ăştia cu care am lucrat. Am avut şi ce învăţa de la ei. De exemplu, dintr-un soi de spirit din ăsta antticonsumerist, ei refuză să se îmbrace cu haine de firmă şi îşi cumpără numai de la second hand. Mi s-a părut extraordinar! Mie mi-a fost ruşine că aveam cămaşă de firmă pe mine. Uite, de aici începe o revoluţie. De la micile gesturi. Şi uite aşa m-am întors la temele pe care acum 20 de ani le frecventam în spectacolele mele, în ”Plastilina”, ”Omul pernă” şi altele. Şi chiar cred că mi-a reuşit şi îmi pare rău că trebuie să o spun chiar eu, dar este unul dintre spectacolele mele foarte bune.

(Articol apărut în revista Formula As)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările