Radu Beligan – O legendă!

Personalitate emblematică a teatrului românesc, Radu Beligan a intrat încă din viaţă în istoria acestuia şi de asemenea a scrisului dramaturgic prin rolurile în care a jucat cu virtutea pecetei personale.

Biografia slujitorului scenei de scândură împătimit de ea cum au fost atât de puţini l-a aşezat din clipa părăsirii pentru totdeauna a acestei scene pe care a visat să-şi afle sfârşitul, în legendă. Astfel, Radu Beligan, Actorul, reprezintă azi poate cea mai frumoasă poveste a ultimelor mai mult de trei sferturi de veac de teatru românesc şi, sigur, cea mai fascinantă, prin longevitatea prezenţei active în spectacol, ovaţionat în lumina reflectoarelor de un public imens la fiecare apariţie – şi acesta e cuvântul cel mai fidel ideii – convins că-l va întâlni şi la 97 de ani aşa cum arăta biletul de intrare cumpărat cu săptămâni înainte.

Rar cineva - dacă nu nimeni -  din acest teatru, nu şi-a sacrificat bucuriile şi împlinirile personale, până la datoriile fireşti, în favoarea dedicării, trup şi suflet, scenei, universul cuceritor al trăirii sale. Şi astfel a fost, poate, şi cel mai informat şi cultivat dintre actorii români şi nu numai, ai vremii sale, înzestrat cu o vocaţie impresionantă a actului creator actoricesc şi a ctitoriei teatrale şi mă gândesc la existenţa actualului Teatru Naţional din Bucureşti, ridicat şi la sugestia şi la susţinerea lui în faţa autorităţilor şi neapărat la Teatrul de Comedie, prima scenă românească individualizată prin consacrarea ei unui Program: Comedia şi, subliniat, Comedia Satirică şi Farsa Tragică şi Satira Politică şi astfel s-a jucat aici „RINOCERII”, spectacol de talie şi rezonanţă şi recunoaştere europeană, autorul, Eugen Ionescu, aplaudând versiunea românească drept o izbândă a scrisului său în spectacol şi aplaudându-l pe Beligan în fruntea trupei, interpretul lui Beranger.

Lui Radu Beligan şi direcţiei lui la Naţional – cea mai lungă din istoria primei scene – i se datorează în anii cei mai buni ai acestei direcţii, un repertoriu bogat şi inspirat şi în alegerea curajoasă a dramaturgiei şi universale şi româneşti şi nu vom putea uita premiera absolută a capodoperei lui Camil Petrescu „DANTON”, eveniment de excepţie şi prin regia lui Horea Popescu şi prin interpretarea personajului titular de către Mircea Albulescu, spectacol de o originalitate şi de o  anvergură unică în teatrul românesc la nivelul, în epocă,  al spectacolelor, la fel de excepţie pe scenele din Milano „Picolo Teatro”, Londra „Royal Shakespeare Company”, Paris „Comedia Franceză” şi „Odeon”.

A lansat regizori şi scenografi şi mai ales actori mari, a susţinut şi a oferit prilejul să strălucească aşa cum meritau corifeilor şcolii Sică Alexandrescu din care făcea şi el parte. L-a susţinut pe Sică Alexandrescu în opera sa regizorală magistrala inspirată de Caragiale şi a jucat el însuşi memorabil în Caragiale, începând cu acea creaţie rămasă fără egal în „Rică Venturiano” din filmul lui Jean Georgescu şi apoi a fost unul dintre cei trei mari, alături de Costache Antoniu şi Ion Manu, în „Agamiţă Dandanache”, galerie de aur legendară, inaugurată în veacul al XIX-lea de Iancu Brezeanu în chiar regia lui Caragiale.

Dar acestea sunt inevitabil doar câteva prime spicuiri din biografia legendă a Actorului Radu Beligan.

Am avut privilegiul şi bucuria enormă de a fi lucrat cu fascinantul personaj, Actorul Radu Beligan, Robul scenei, al ideii de Teatru, al Altarului, pe care atunci când juca îl slujea cu harul său.

Când am primit direcţia Naţionalului l-am aflat încă vitregit de împrejurările care îl scoseseră şi pe el (ca şi pe mine) de la direcţie, atunci, chiar atunci, în primele zile, i-am creat la etajul 4 unde nu mai călcase de mult, exact faţă în faţă cu cabinetul Directorului General, un cabinet anume decorat cu portretele lui în atâtea roluri şi cu mobilă cu parfum de epocă şi pe uşă am pus să se scrie „Artistul Poporului – Radu Beligan – Directorul Teatrului Naţional între anii 1969 şi 1989”. În biroul meu am aşezat cu semnificaţie şi pedagogic, pe un şevalet, portretul Domnitorului Barbu Ştirbei şi bustul lui Caragiale, aduse din muzeu, şi portretul fotografic al lui Radu Beligan în „Rică Venturiano” din filmul amintit. Mai erau, cum se ştie, în spatele biroului meu, portretele celor 44  de directori ai Naţionalului precum şi, înrămată şi pusă foarte la vedere, o Notă semnată de Liviu Rebreanu, cel mai mare director al Naţionalului din veacul XX, prin care acesta anunţa posibila sancţionare severă a marii actriţe Agepsina Macri, soţia lui Victor Eftimiu.

Am colaborat strâns şi rodnic cu actorul Radu Beligan şi colaborarea a fost consacrată să rămână îndeosebi prin uriaşul succes al spectacolelor „Tache, Ianche şi Cadâr”, când a fost hotărât şi devotat şi fidel alături de mine şi „Egoistul” care a fost pentru el la Naţional proiectul lui şi visul lui pe care l-a slujit şi traducând textul şi jucând rolul protagonist şi chiar regizând.

La sărbătorirea lui Radu Beligan, nonagenar, cu prilejul premierei piesei Lecţia de violoncel, în care juca la Teatrul Metropolis, i-am dus pe scenă, la final, 9 fire de liliac alb înflorit şi afară ningea.

A fost o apariţie care m-a cutremurat: n-am mai avut de atunci tăria să-l văd pe scenă.

Atunci am avut, însă, pentru prima dată sentimentul că intrase în Legendă.

Închei, repetând: Povestea scenică, subliniez scenică, a Actorului Radu Beligan va rămâne, cred, cea mai frumoasă Poveste din ultimele mai mult de trei sferturi de veac de teatru românesc.