Raport asupra stării teatrului. Azi, Constanţa

Anul trecut am ratat episodul „Sfântu Gheorghe” din serialul teatral al regizoarei Carmen Vidu şi mi-a părut rău, pentru că am auzit comentarii bune despre acest proiect, ieşite din sfera complezenţei. În plus, mă atrăgea ideea acestui melanj dintre proiecţiile video duse dincolo de ilustraţie, acting şi documentar, un cocktail care, cel puţin în România, reprezintă semnătura artistică a regizoarei.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

într-o Duminică, 14 octombrie, la ARCUB
Jurnal de România. Constanţa.
în cadrul Platformei Internaţionale de Teatru Bucureşti #5
Regia artistică: Carmen Lidia Vidu; scenografie: Lăcrămioara Dumitraşcu; coregrafie: Cristiana Drăgan: montaj video: Cristina Baciu; fotografie: Cristina Baciu; costume: Lăcrămioara Dumitraşcu
Actori: Mirela Pană, Lana Moscaliuc, Turchian Guzin Nasurla, Laura Iordan Adrian, Alina Mantu, Florina Stănculeţ

Nu sunt un împătimit de teatru. Am trăit, desigur, momente revelatoare în sălile teatrelor româneşti, privind mari actori şi admirând mari regizori. Există chiar o tentaţie de a crede că lumea teatrului „dramatic” s-ar găsi într-o stare mai bună decât cea a teatrului „liric”, deşi criticii muzicali obişnuiesc să numească un spectacol de operă tot „Teatru” atunci când se referă, de exemplu, la dubla carieră a unui dirijor: în sala de concert, sau în fosa orchestrei. Recent, a ieşit la suprafaţă un interviu din anii ’70 al Ilenei Cotrubaş, acordat lui Noël Bernard pentru Europa Liberă, în care vedem că această percepţie exista încă de pe atunci:

Acum, când am fost în România, în mai anul trecut [1977] – mi-am sărbătorit ziua de naştere – şi am avut o experienţă foarte tristă. Am fost la un spectacol de teatru dramatic, Furtuna de Shakespeare, în regia lui Ciulei. A fost un spectacol excepţio­nal! Am fost foarte, foarte fericită şi am avut o satisfacţie excepţio­nală, ştiind că teatrul dramatic este la un nivel foarte bun în ţara noastră (şi a fost întotdeauna, avem o tradiţie excepţională). Apoi, cu câteva seri mai târziu, am fost la un spectacol de operă şi – este banal să spun – am fost foarte prost impresionată. Trebuie să zic că am fost foarte tristă. M-a durut sufletul să văd cât de scăzut este nivelul teatrului nostru liric din ziua de astăzi. Şi nu pot să-mi dau seama de ce!

De cealaltă parte, un critic de teatru comenta recent noua premieră de la Opera Naţională cu Otello, în regia lui Giancarlo del Monaco, demolând producţia, dar admirând muzica:

Toţi cei din distribuţie dovedeau profesionalism, tehnică vocală, dar interpretarea personajelor nu avea strălucire prin absenţa îndrumării regizorale. Soliştii executau muzical partiturile, prestaţia scenică era însă, … radiofonic susţinută, în compania orchestrei condusă de dirijorul Mihnea Ignat.

Unde este adevărul? Şi probabil că veţi întreba: unde vrei să ajungi cu citatele astea?

Carmen Vidu este un artist independent. Unul care s-a bătut pentru a-şi face cunoscut numele şi sunt convins că perspectiva ei asupra teatrului de stat este una realistă şi critică până la autoflagelare.

Sunt şase femei în Jurnal de România. Constanţa care-şi pun dostoievskian sufletul pe masă, povestindu-şi viaţa pe fundalul unor proiecţii realist-ludice despre oraşul în care trăiesc. E un exerciţiu în care mai interesant e procedeul decât conţinutul. Odată ce actorul este despuiat de rol şi trebuie să se prezinte pe el, banalitatea văzută ca o aspiraţie personală deprimă. Sunt şase femei care vorbesc (cu excepţia Lanei Moscaliuc) despre dorinţa împlinită de a se căsători şi de a avea copii, etalând în acelaşi timp (fără excepţie de data asta) discursul mizantrop obişnuit despre oraşul în care trăiesc.

Există ceva impudic în acest exerciţiu, dincolo de dansul exotic al Florinei Stănculeţ, cu care începe spectacolul. Dar există şi ceva mai profund dincolo de idiosincraziile Mirelei Pană, dansatoare şi cântăreaţă de revistă aruncată în cuşca cu lei a administraţiei unui teatru, de falia dintre realismul imediat al spitalului şi fascinaţia scenei pe care o traversează nonşalant Nasurla Turchian (la fel de firesc precum traversează şi barierele culturale, ea fiind tătăroaică), de monologul cu valenţe de şedinţă de psihoterapie pe care-l spune Florina Stănculeţ arătându-ţi poze în care seamănă leit cu Catherine Zeta Jones (care suferă de sindrom bipolar în viaţa reală) sau de nihilismul de vampă al Lanei Moscaliuc.

Odată că experimentul pe care-l propune Carmen Vidu te face să te întrebi la un moment dat: unde se termină actoria şi unde începe viaţa reală în numărul de pe scenă? Unde se sfârşeşte actingul şi unde începe confesiunea? Răspunsul pe care-l găsesc valabil este că sunt amestecate mereu şi că nu contează delimitările dintre ele. Ba chiar e mai bine să fie aşa, căci altfel n-ar fi teatru.

Or, dacă la finalul acestui spectacol, regizorul deplânge dispariţia teatrului ca pilon al comunităţii, tocmai acest amestec de viaţă privată şi actorie creează o agora. Iar ceea ce face acest spectacol pe scenă e oglinda teatrală a noului val românesc din cinema.