Rebengiuc sau arta fără compromisuri

Victor Rebengiuc, interpretându-l pe Ilie Moromete, în filmul lui Stere Gulea din 1986

Când eşti contemporan cu un mare actor sau un mare regizor şi ai norocul ca prin meseria ta să-l cunoşti, se întâmplă să fii dezamăgit de omul din viaţa de toate zilele.

În cazul maestrului Victor Rebengiuc, lucrurile stau cu totul altfel. Am avut şansa nesperată de a-l întâlni mai întâi în vacanţe la Sinaia, la vila Ceramica, împreună cu iubita lui soţie, Mariana Mihuţ, care, când spune numele actorului, Victor, şi atât, simţi că te topeşti odată cu ea de afecţiune.

Sunt un cuplu cu care îţi face atâta plăcere să stai de vorbă şi lângă care, mai cu seamă, nu simţi distanţele clare care te despart de ei. Revenind la domnul Rebengiuc, n-am să uit niciodată emoţia cu care am revăzut Pădurea spânzuraţilor în prezenţa sa şi a marelui regizor Liviu Ciulei, la draga noastră Cinematecă, în seara în care am ciocnit împreună o cupă de oampanie.

Mai apoi, aveam să traduc în englezeşte capodopera incontestabilă a cinematografiei româneşti, care şi după mai bine de patru decenii n-a îmbătrânit, nu s-a demodat, nu s-a demonetizat.

De fiecare dată, simt moartea lui Apostol Bologa ca pe o realitate imediată, care mă cutremură, şi sunt şi mai fericită când îl revăd ulterior pe Maestru, ca de exemplu acum patru ani, la prima ediţie a festivalului Anonimul, din Deltă, de la Sfântu-Gheorghe, unde am ajuns cu un vapor al perfecţiunii intelectuale şi artistice, căci pe el se aflau laolaltă Andrei Pleşu, Horia-Roman Pata-pievici, Mircea Dinescu şi al nostru, al tuturor, Victor Rebengiuc, împreună cu soţiile lor – şi am savurat un pahar din recolta poetului, şi am discutat ameţitor vreme de mai multe ore sau mai degrabă i-am ascultat pe unii dintre cei mai importanţi oameni din existenţa mea spirituală, cu poveştile lor, spuse cu eleganţă şi muritorilor de rând.

Nimeni nu-l întrece pe Victor Rebengiuc când o imită, plin de respect, pe Doamna Bulandra! Şi apoi râsul lui este unic oi inimitabil, căci poţi distinge cu uşurinţă, dacă ai ceva experienţă, când e doar de complezenţă, când e din toată inima ori când e şfichiuitor ironic.

Pentru că nimic şi nimeni nu-i întrece remarcile caustice. Dacă stau doar să-mi amintesc de primele zile de după Revoluţie, când propunea o salubrizare a celor spurcaţi la gură şi deşănţat aserviţi ideologic comunismului.

Victor Rebengiuc este şi un mare caracter. N-a spus versuri linguşitoare, deşi fireşte că ar fi avut de câştigat pe termen scurt, care atunci părea o veşnicie. Dar şi ce ruşine ar fi însemnat acum! E un model de demnitate, dintre cele de care ducem iremediabil lipsă.

Cine ar putea uita un film care a fost oi interzis iniţial, Faleze de nisip al lui Dan Piţa, sau Doctorul Poenaru al lui Dinu Tănase, filme cărora le-a dat nobleţe prin prezenţa sa? Şi apoi Moromeţii al lui Stere Gulea, care i-a ieşit atât de bine, deşi era departe de a fi la prima generaţie încălţată. Şi nu pot ignora nici rolurile din teatru, de la Tipătescu, cuceritorul de care se îndrăgosteau toate spectatoarele, fără limită de vârstă în sus sau în jos, şi până la teatrul TV şi neuitatul Stâlpii societăţii, piesa lui Ibsen. La mulţi ani, Victor Rebengiuc!

Textul a apărut în monografia „Victor Rebengiuc, omul şi actorul“, de Simona Chiţan şi Mihaela Michailov, publicată de Humanitas în 2008.