Teatru

articolul anterior articolul urmator

Regele e gol?

0
21 Jun 2014 13:59:07
Iarina Demian
Afişul spectacolului "Amore e carne"
Afişul spectacolului "Amore e carne"

Multe cuvinte şi expresii frumoase însoţesc declaraţiile acestui foarte mediatizat om de teatru care se numeşte PIPPO DELBONO: „Adevărata semnificaţie a lucrurilor”, ”Teatrul e întâlnirea cu fiinţa umană”, „Teatrul este cunoaştere”, „în acest spectacol personal e multă poezie”, „Arta devine terapeutică pentru ceilalţi dar şi pentru tine”...

 

Mărturisesc cu foarte mare ruşine că numele de Pippo DELBONO îmi era necunoscut. Dar pentru că acest celebru om de teatru spune într-un recent interviu (după un spectacol prezentat la festivalul de la Sibiu) că boala generală de care suferim este MINCIUNA, m-am hotărât să fiu foarte sinceră în tot ce voi scrie aici, chiar dacă voi declanşa un val de dezaprobări.

M-am luptat mult cu timpul meu, cu vremea de afară, ca să ajung la spectacolul lui PIPPO DELBONO, de marţi, 17 iunie, ora 19. În cele câteva zile de când am primit pe net, de la Andreea Dumitru, o informaţie detaliată legată de marele eveniment, am fost chiar foarte amărâtă că am ratat proiecţia unui film care a avut loc la UNATC, luni, orele 15, urmată de o întâlnire cu regizorul, actorul şi producătorul PIPPO DELBONO.

Spectacolul de la Teatrul Bulandra, intitulat Amore e CARNE, s-a anunţat a fi unul de excepţie. Un spectacol concert la patru mâini, în care Alexander Bălănescu va improviza muzica pe versurile lui Rimbaud, Whitman, Eliot şi Pasolini, recitate de Pippo Delbono. Multe cuvinte frumoase au apărut şi despre România, într-un interviu dat de actor…

M-am pregătit sufleteşte, aşa cum te pregăteşti pentru un spectacol excepţional, în care emoţia şi mai ales noutatea exprimării sunt elementele de bază. Dacă eşti un pasionat şi mai ales un profesionist, înaintea unui asemenea spectacol atât de mediatizat, încerci un sentiment nu doar de emoţie, dar şi de curiozitate...

Sala, cum era şi firesc, s-a umplut de lume, mai ales de specialişti în ale teatrului pe care, din păcate, nu îi vezi prea des în ultima vreme, dar şi de spectatori obişnuiţi, care şi-au cumpărat bilete.

Spectacolul a debutat, nu ştiu dacă întâmplător sau voit, printr-o lungă aşteptare... Eu am pus-o pe seama unei mici nereguli din culisele scenei, unde se pot întâmpla atâtea...! În sfârşit, cei doi protagonişti au apărut fiecare cu câte un scaun într-o mână, iar în cealaltă, Alexander Bălănescu îşi ţinea vioara, iar Pippo Delbono un teanc de foi si o sticlă de apă, pe care le-a pus la picioarele scaunului...             Pippo Delbono, în "Orhidee"

După o scurtă prezentare a felului în care s-a născut acest spectacol, Actorul a început să recite, de fapt să citească, fiindcă din când în când se apleca şi îşi căuta foile, fapt care ne distrăgea atenţia… Între recitări, ne povestea câte un episod destul de incoerent din viaţa sa, după care îşi continua lectura.                                                                                       

Aşteptam să „înceapă” spectacolul, aşteptam să-i văd „tehnica de lucru” despre care se vorbeşte atât. Actorul părea că îşi caută starea, părea că testează publicul, părea un cântăreţ care face vocalize înainte de intrarea în scenă. Din când în când se înfiripa un dialog cu Alexander Bălănescu.

Acesta trebuie să spun că şi-a făcut datoria cu prisosinţă. L-am văzut recent într-un spectacol la Arcub - „Însemnarile unui nebun”, de Gogol, în regia lui Felix Alexa, unde prestaţia lui nu mi s-a părut deosebită şi nici necesară în economia spectacolului. Aici, însă, vioara lui m-a făcut să rămân în sală... Când nu cânta, era foarte discret şi avea aerul unui frate mai mare faţă de unul mai mic. Îl susţinea cu o anumită îngăduinţă şi chiar cu un oarecare umor, pe partenerul său.

Din când în când, Pippo Delbono arunca foile de care nu mai avea nevoie pe jos şi se apleca să ia altele. În cădere foile se amestecau şi le acopereau pe cele încă nefolosite. Urma o căutare de câteva secunde. Aveam tot timpul din lume să-mi pun tot felul de intrebări: De ce artistul nu şi-a adus un pupitru pe care să aşeze foile, de ce se întoarce cu spatele la noi şi îşi trage pantalonii care îi intră în fund, de ce se apleacă după sticla de apă în timp ce Bălănescu improvizează... De ce nu şi-a învăţat versurile pe dinafară, pentru un spectacol anunţat drept unul „extraordinar, marca Pippo Delbono”. Confuzia nu poate naşte creativitate…

Momentele confuze au fost foarte multe. Unul dintre ele a fost cel în care Pippo Delbono ne-a mărturisit că mama lui a încetat din viaţă acum un an şi că îi dedică următoarea poezie. În sală erau probabil destui spectatori care îşi pierduseră mamele de curând... Lectura care a urmat a fost de-a dreptul surprinzătoare. Erau nişte versuri despre mamele laşe... mamele egoiste... mamele feroce, care schilodesc copiii etc., etc. Confuzia reieşea din faptul că poezia era scrisă de unul dintre autorii menţionaţi la începutul spectacolului, dar Artistul o alesese pentru a i-o dedica mamei sale trecute în nefiinţă acum un an....!

Fiecare dintre noi avem o poveste, mai veselă sau mai tristă, mai originală sau mai banală, mai specială sau mai înfricoşătoare... nu putem face din ea un spectacol de teatru. Arta are legile ei proprii, aşa cum geometria le are pe ale ei.

Spre sfârşitul „spectacolului” am văzut şi un fel de incantaţie, care a însoţit una dintre poezii… Actorul s-a aşezat în genunchi şi a început să strige… erau nişte ţipete cu accente de bocet... Îşi contorsiona trupul, dar impresia era mai mult a unui exerciţiu fizic decât unei trăiri intense. După ce s-a sculat în picioare a fost chiar un mic moment penibil în care nu ştia dacă trebuie să pună punct sau să mai zică ceva şi atunci, ca o idee salvatoare, a început să alerge prin scenă, cu aerul unui băieţel în goană după fluturi. Bălănescu l-a secondat cu vioara, printr-un ritm alert. O parte din public a început să bată ritmul din palme, ca la manifestaţie, şi atunci a mai dat un ocol scenei după care s-a oprit, s- a uitat la Bălănescu şi ne-a făcut să înţelegem că spectacolul s-a sfârşit.

Lumea a aplaudat, mai întâi fără prea multă convingere, iar apoi s-a lansat în adevăratele aplauzele care se cuvin unei vedete... Eu încă mai aşteptam să înceapă spectacolul... sau să strige cineva „Regele e gol!”...

Publicul român nu este în stare de aşa ceva... Aplaudă pe oricine, orice,oricât. „Teatrul înseamnă să te joci de-a altcineva”. Japonezii îi numeau pe actori „Distribuitori de uitare”. Ce frumos! Se presupune că acolo pe scenă se întâmplă ceva magic, ceva care să te facă să-ţi uiţi grijile şi identitatea, ceva pentru care SĂ-ŢI BATĂ INIMA!

Excelenţa, spunea foarte bine cineva, nu înseamnă nici imagine şi nici mediatizare excesivă, care uneori este neruşinată! "

Acest spectacol a fost organizat de către Institutul Francez.

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările