Teatru

articolul anterior

Revoluţie şi pandemie

0
27 Jul 2020 17:08:48
Alexandru Pătraşcu
Florentina Ţilea în „Jurnal de România. 1989” (Teatrul Naţional Bucureşti, regia: Carmen Lidia Vidu)
Florentina Ţilea în „Jurnal de România. 1989” (Teatrul Naţional Bucureşti, regia: Carmen Lidia Vidu)

Spectacolul multimedia al lui Carmen Vidu e un capitol dintr-un proiect mai amplu numit „Jurnal de România”, a cărui temă centrală este relaţia teatrului cu societatea prezentată printr-un procedeu regizoral în care, practic, actorii sunt scenariştii şi interpreţii propriilor lor biografii.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

N-am văzut decât un singur „episod” al acestei serii, „Jurnal de Constanţa”, de la care am plecat fără să fi trăit vreun catharsis, dar la care n-am încetat să mă gândesc, nu doar în zilele ce au urmat vizionării, ci chiar şi acum. În afara conceptului de „teatru documentar”, al cărui unic reprezentant din România pare să fie Carmen Vidu, am urmărit, foarte interesat, ilustraţia video imaginată de ea pentru spectacolele concert de la Festivalul Enescu, dintre care Peter Grimes a fost cel mai bun, apogeul de până acum al demersului său în operă.

Spectacolul dedicat Revoluţiei nu este altceva decât o staţie din călătoria Jurnalului de România. Ar fi trebuit să fie prezentat în Decembrie 2019, la aniversarea a 30 de ani de la căderea comunismului, însă, din cauza diverselor întârzieri specifice lumii teatrului românesc, premiera s-a amânat pentru începutul anului următor. Apoi a venit pandemia, totul s-a oprit, apoi s-a reluat şi, în sfârşit, spectacolul s-a născut abia acum, în Iulie. Adică în plină pandemie, încătuşat de reguli de prevenire a contaminării, limitând drastic numărul de spectactori, protejaţi de măşti, dar în aer liber, în modernul amfiteatru de pe acoperişul Teatrului Naţional, în care peretele imens al clădirii juca rolul unui ecran cinematografic. Toate constrângerile sanitare au adăugat o notă subversivă spectacolului, iar vremea splendidă şi poezia nopţii au dizolvat cumva sentimentul opresiv al fricii de virus.


Daniel Badale, Florentina Ţilea, Oana Pellea, Ion Caramitru (Jurnal de Romania.1989; r. Carmen Lidia Vidu)

 

Cine caută răspunsuri şi explicaţii la întrebările şi misterele Revoluţiei va fi dezamăgit, căci nu acesta este scopul experimentului teatral. Le puteţi găsi în cărţi, de pildă în volumul Trăgători şi mistificatori*, la care a colaborat şi istoricul Mădălin Hodor, consultant istoric şi, în acest spectacol, invitat şi el pentru un dialog cu publicul, a cărui poveste personală, cea a Revoluţiei văzute prin ochii unui copil adaptat supravieţuirii în anii fricii, foamei şi frigului, a rivalizat şi poate chiar le-a depăşit pe cele ale artiştilor de pe scenă.

Pe scurt, actorii distribuiţi au avut fiecare câte un moment, în care monologau autobiografic despre ultimele zile ale anului 1989. Unii erau copii la acea vreme (Florentina Ţilea), alţii tineri, abia ieşiţi din adolescenţă (Daniel Badale), adulţi (Oana Pellea), sau copţi de-a binelea (Ion Caramitru), însă astăzi toţi fiind maturi, exprimând în paralel şi propriile lor opinii despre comunism, prăbuşirea lui, evoluţia societăţii şi, numitorul comun al tuturor discursurilor lor, execuţia cuplului Ceauşescu. De aceea cred că spectacolul poate fi receptat foarte diferit astăzi şi de public, în funcţie de generaţia din care face parte, şi tot de aceea cred că opinia mea personală despre acele zile devine irelevantă în contextul de faţă.

Cel mai emoţionant moment mi s-a părut intervenţia Florentinei Ţilea, pionieră fruntaşă în acele timpuri, selecţionată să-l întâmpine pe dictator la vizitarea judeţului Iaşi. E o poveste  care începe cu un cântec prin care actriţa îşi prezintă familia, iar naivitatea lui suprapusă pe contextul istoric atât de sumbru încarcă tot monologul de o tensiune dramatică formidabilă. „La o vizită oficială, i-am înmânat flori… nu s-a uitat în ochii mei şi l-am ciupit” – m-a trimis imediat cu gândul la Toamna patriarhului a lui Márquez, iar finalul orwellian al monologului, „Când l-au omorât pe Ceauşescu mâncam în pat, îmbrăcată în pijama, şi plângeam” adună în el toată trauma absurdă a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX din România: victoria comunismului asupra gândirii, distorsionată încă din copilărie.

Jurnal de Romania. 1989 (imagine de la repetiţii)

Oana Pellea a ţinut să intre cât mai bine în rolul ei de astăzi, cel de influencer, într-un amestec greu digerabil de sensibilitate artistică autentică şi mizantropie personală, în timp ce Ion Caramitru a adăugat un plus de sarcasm („Revoluţia la care am participat eu nu a reuşit; a reuşit revoluţia la care a participat Sergiu Nicolaescu”). Între momentele celor doi, Daniel Badale a conturat un personaj cehovian, prins între evenimentele istorice şi o evoluţie a societăţii din care s-a simţit exclus, singurele repere rămânând „slăbiciunea pentru cifra trei” şi realizarea profesională de a fi „unul dintre cei cinci Hamlet ai României”.

Proiecţiile au fost nu doar cool şi larger than life, proiectate pe zidul panoramic de sute de metri pătraţi ai cuşmei Teatrului Naţional, ci şi un adevărat comentariu regizoral, subliniind cuvinte şi idei exprimate de protagonişti. Un fel de voice over vizual, foarte bine echilibrat, neintrusiv, dar esenţial în curgerea întregii seri. Actorilor nu li s-a cerut obiectivitate şi nici gândire analitică, ci vulnerabilitate (greu de acceptat de către Ion Caramitru, superb asumată de Florentina Ţilea), osatura istorică a demersului fiind asigurată de intervenţiile filmate ale istoricilor Germina Nagâţ şi Denis Deletant. În fine, o bandă desenată rezumativ, ca film al evenimentelor din Decembrie 1989 (autor: Gabriela Schinderman) a închis seara, trimiţându-ne pe toţi pe drumul amintirilor şi al întrebărilor existenţiale: ce-am făcut cu vieţile noastre în aceşti 30 de ani? Ce-a făcut ţara mea în aceşti 30 de ani? Şi sper că cea mai importantă întrebare, cea mai dătătoare de speranţe, este cea pe care şi-ar putea-o pune tinerii: ce voi face cu viaţa mea în următorii 30 de ani?

Un spectacol care are nevoie de o noapte în care să se decanteze, pentru că, după plecarea de la teatru, începi să faci liste cu ce nu ţi-a plăcut, dar să realizezi că nu despre asta e vorba. În acelaşi timp, un spectacol de la care aş fi vrut să se pună pe tapet relaţia teatrului cu societatea în vremuri atât de neobişnuite precum a fost cea a Revoluţiei, dincolo de prezenţa lui Ion Caramitru la televiziune. Mi s-a părut ocultată participarea teatrului în propaganda de partid (Cântarea României etc.), dar şi subversivitatea lui în aluziile politice aruncate publicului dinspre scenă, şi chiar rolul teatrului ca terapie colectivă în receptarea realităţii implacabile a lumii. În loc de toate acestea, am avut parte de o privire pe gaura cheii în vieţile unor actori care devin la fel de banali ca şi noi, spectatorii, odată ce au dezbrăcat mantia lui Hamlet sau rochia unei eroine din lumea lui Ibsen. O banalitate de la care s-au sustras Oana Pellea şi Ion Caramitru, dar din care au creat un adevărat rol Florentina Ţilea şi Daniel Badale. De văzut neapărat.
 
Caseta tehnică:
 
Sâmbătă, 25 iulie, la Teatrul Naţional Bucureşti
 
Jurnal de România.1989
*jurnalul unei revoluţii, spectacol de teatru multimedia documentar
 
Regie: Carmen Lidia Vidu; scenariu: Carmen Lidia Vidu; costume: Florilena Popescu Fărcăşanu; multimedia: Cristina Nicoleta Baciu; muzica: Ovidiu Zimcea; benzi desenate: Gabriela Schinderman; regia tehnică: Marcel Bălănescu
 
Distribuţie: Ion Caramitru, Oana Pellea, Daniel Badale, Florentina Ţilea
Apariţii video: Germina Nagâţ, Dennis Deletant, Dan Voinea
 
*Andrei Ursu, Roland O. Thomasson în colaborare cu Mădălin Hodor: Trăgători şi mistifcatori – Editura Polirom, Iaşi, 2019.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii