Un scaun gol, în urma Reginei Mamă. Rămas bun, Olga Tudorache

Olga Tudorache s-a stins. S-a tot vorbit despre Regina Mamă în aceste zile, un rol în care actriţa a strălucit pe scena Teatrului Naţional, într-un spectacol pus în scenă de Gelu Colceag. Ce însemna Regina Mamă? Ţinută. Demnitate. Caracter. Cuvinte puţine, fapte mari. Valori pe care nu prea le mai avem. E o lume care se duce o dată cu Olga Tudorache.

 Voi vorbi puţin despre două dintre ultimele roluri ale actriţei care s-a stins.

Mi-amintesc din „Regina Mamă“ un dialog captivant şi alert despre iubire, egoism, moralitate - alături, dar şi împotrivă - o mamă şi fiul ei. Piesa lui Manlio Santanelli ne oferea, la Teatrul Naţional, şansa de a petrece o seară la curtea unei regine a scenei româneşti: Olga Tudorache.

Manlio Santanelli, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi italieni contemporani, urmaş plin de talent al lui Eduardo De Filippo, aducea în scenă două personaje – Regina, o mamă autoritară şi posesivă, şi fiul ei, Alfredo, un jurnalist ratat şi nevrotic, interpretat de Marius Bodochi.

Ajuns în casa mamei sale bolnave sub pretextul dorinţei de a o îngriji, Alfredo venea cu intenţia ascunsă şi cinică de a-şi salva cariera printr-un reportaj de senzaţie, consemnând în detaliu ultimele zile şi moartea bătrânei doamne. Între cei doi protagonişti se menţinea un raport ciudat, de aparentă animozitate, de agresivitate verbală, o relaţie tensionată care, treptat, se destindea sub povara amintirilor pentru ca în finalul surprinzător să capete accente tragice. 

Un alt spectacol în care îmi amintesc că am văzut-o pe Olga Tudorache a fost „Peşte cu mazăre“, după textul Anei-Maria Bamberger, în regia actriţei, la Teatrul Metropolis. Spectacolul a fost pus în scenă de Liana Ceterchi şi la Piteşti.

Actriţa juca tot un rol de Regină Mamă.

Mi-amintesc de o scenografia simplă, cu un fotoliu, o masă şi o bucătărie improvizată, pusă în evidenţă de lumini şi de ilustraţia muzicală. Textul vorbea despre certurile inerente dintre o mamă şi o fiică (Tamara Creţulescu), despre fleacurile de zi cu zi, dar arată şi nemărginita tandreţe şi indestructibila legătură dintre cele două fiinţe care respirau una prin cealaltă. Intriga era simplă, fata venea în vizită şi îi aducea mamei în vârstă peşte cu mazăre, dar în jurul acestui gest de profund devotament se ţesea un întreg văl psihologic, cu flashuri din trecutul mamei şi al fiicei. Textul ne aducea în faţă o altă „Regina Mamă“, căreia regizoarea Liana Ceterchi i-a accentuat, la Piteşti, luciditatea şi ironia. Eram copleşiţi de nenumărate gesturi de tandreţe şi delicateţe. Mama ajungea la rându-i un copil, în mâinile fiicei care o îngrijea, o ducea la duş şi îi aşeza părul. Rolurile se inversau. Mama vedea tot. Scruta în trecut şi conştientiza propriile greşeli prin prisma fetei sale.

Replicile ei erau acide, mama nu ierta, îi spunea fetei adevărul drept în faţă.

„Bărbatul te înşală. De ce accepţi asta? De ce nu vezi asta? De ce accepţi atâta umilinţă? El nu merită asta!“. Fata nu voia să asculte, dar puterea şi tăria mamei au ajutat-o în final să se elibereze. „Metanoia“ fetei a fost cu adevărat tulburătoare. În final, fata s-a trezit cumva, dar mama o părăseşte.

Şi nimeni şi nimic pe lume nu vor putea compensa absenţa ei. Nici în spectacole, nici în viaţă.

Rămas-bun, Olga Tudorache.