Scena lirică. O scrisoare pierdută pe note

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
blog

Opera Naţională Română din Bucureşti a reluat cu ocazia Zilei Naţionale a României 2019 reprezentarea operei O scrisoare pierdută  de Dan Dediu, considerând probabil că nimic nu poate fi mai naţional decât acest titlu care ne defineşte şi când ne place şi când nu ne place.

Aproape premieră prin aceea că spectacolul a inclus câteva debuturi importante în rolurile principale, lucrarea citată a fost prezentată în primă audiţie mondială în anul 2012 dar nu a avut o existenţă prea vizibilă pe afiş. Cu acea ocazie ca şi acum cei în drept au apreciat însă ce e de apreciat în întreprinderea regizorului Ştefan Neagrău care s-a încumetat să adapteze pentru operă comedia omonimă a lui I.L.Caragiale realizând un libret coerent cu evident unele schimbări de accent cerute de noua formulă scenică.

Nu ştim dacă iniţiativa a precedat-o pe aceea a compozitorului sau acesta a avut primul ideea, cert este că din colaborarea celor doi a rezultat o creaţie valabilă care în ciuda modernităţii stilistice a compoziţiei păstrează în bună parte culoarea şi atmosfera locală a piesei, dacă ar fi să cităm fie şi numai chermeza din final cu horă şi mici. Încercând însă, să se plaseze în afara timpului acţiunii pentru a da perspectivă universală temei privind corupţia şi moravurile din politica vremii, autorii nu pot să nu respecte în acelaşi timp caracteristicile de limbaj si comportament care fac , prin pana lui Caragiale, deliciul satirei. Şi, chiar dacă ne vine greu să acceptăm apelative precum Fănică, Nene Zaharia, Coană Joiţico, Ghiţă,  pe note trebuie să recunoaştem că în general această variantă lirică a Scrisorii pierdute e una viabilă, exploatând la toate nivelurile componistic, vizual, interpretativ, savurosul ethos autohton.

 Viorica Petrovici, de comun acord cu regizorul, propune drept cadru scenografic un ansamblu de siluete de carton, fixând emblematic sub semnul scandalului public, spiritul acestei societăţi. Zeci de exemplare din Răcnetul Carpaţilor sub care cetăţenii de carton îţi ascund feţele tapetează scena, asistând din umbră la malversaţiunile pe care ameninţarea cu ...ziarul, le provoacă.

De altfel critica literară a identificat în analize de dată recentă ca temă posibilă de analiză locul presei în comediile lui Caragiale, aşa încât ideea realizatorilor e cât se poate de up-datată. Mai sunt şi alte elemente de atmosferă stradală exploatate, ca de pildă felinarul de care se sprijină Cetăţeanul turmentat încă de la începutul spectacolului şi care coboară de la podul scenei ca un deus ex machina pentru un tablou mut, derulat pe parcursul uverturii aducând în atenţie buclucaşa scrisoare găsită de beţivanul în chestie. Nu putem ştii dacă montajul diferit din libret şi prelucrarea  momentelor piesei o fac inteligibilă publicului mai puţin familiarizat cu forma ei iniţială, dar puzzel-ul rezultat e unul dinamic şi condus de surprize ceea ce e de bun efect pentru spectacol. 

Câteva practicabile necesare pentru diferenţieri de rang şi putere, un jilţ atotbiruitor completează ambianţa care mai are şi o trimitere enigmatică, respectiv silueta unui turn cu etaje ce stă să se prăbuşească. (O fi Turnul Babel?)  E multă zarvă în scenă , regizorul luându-şi sarcina, grea, de a asigura decupajele. Uneori reuşeşte alteori mai puţin, ca de pildă în tabloul adunării electorale precedată, într-un colţ al scenei, de o gesticulaţie coregrafică de salon nerelevantă.

Soluţiile compozitorului sunt cât se poate de expresive însă, în toată varietatea lor, de la sugestiile orientale, turceşti sugerând un specific de lume fanariotă, la motive cu caracter romantic alese pentru a defini personajul feminin şi relaţia amoroasă vinovată, sau altele folclorice care apar mai cu seamă în scene de factură populară. Preocuparea compozitorului de a defini personajele prin leitmotive e întărită de o declaraţie ca aceasta, care-l priveşte pe Agamiţă Dandanache. El e văzut de Dan Dediu ca un OZN politic arhetipal, muiat în sos de vin folcloric , cu iz suspect de manea, dar cu pretenţii şi reuşită de simfonie.  

Debutând în acest rol la reprezentaţia din 30 noiembrie pe care o comentăm Dan Indricău e doar corect, lipsindu-i hazul şi prestaţia comică necesare. De altfel de aceste neîmpliniri se face vinovat întregul spectacol, efectele umoristice fiind ori grosiere  ( vezi simularea beţiei la Cetăţeanu turmentat – Liviu Indricău) ori palide. Îi reuşesc în schimb accentele satirice, de pamflet lui Andrei Lazăr, un bun interpret pentru Caţavencu ajutat şi de timbrul tăios al vocii sale. În rolul lui Tipătescu apare ca debutant mult experimentatul Adrian Mărcan, cu roluri importante la activ în ultima vreme, remarcându-se şi aici prin ţinută şi prezenţă scenică ce se adaugă bunei pregătiri vocale. 

Cum partitura nu are solouri importante care să-i fie destinate putem spune doar că Dl Mărcan participă cu prestigiul său la cele câteva momente de grup cerute de ţesătura componistică savantă din acele quartete, quintete, sextete, unde compozitorul excelează. În scenele cu Zoe, în interpretarea delicatei Marta Sandu Ofrim, prezenţa acesteia e  mult prea discretă având în vedere influienţa politică a personajului în piesă. Interpreta debutează însă convenabil în rol din punct de vedere muzical. Trahanache, deloc zaharisit cum ne spune Caragiale împrumută ţinuta salonardă a lui Valentin Racoveanu participând eficient la evoluţia acţiunii.  Tot un debut este şi cel al lui Ion Dimieru în  Pristanda, căruia libretistul îi rezervă un rol important în economia spectacolului unde poliţistul e , potrivit obiceiurilor unei societăţi nedemocratice, un factotum.

Încheiată cu zaiafet conform unei anumite tradiţii scenice carageliene, cu fum de grătare şi sticle la purtător, cu urale patrihotice şi sunete de trombon ( dirijor orchestră Tiberiu Soare)  reprezentaţia cu O scrisoare pierdută  de la ONB poate figura în panoplia titlurilor de referinţă dacă acceptăm că opera dramatică respectivă are ce căuta  pe portativ.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite