Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (8)

Creativitatea regizorilor despre care am vorbit în părţile anterioare ale acestei sinteze, deopotrivă subiectivă şi fatalmente parţială ( a dispărut demult şi în România criticul care vede tot), s-a manifestat îndeosebi în instituţii de spectacole în care o anumită reuşită nu a fost unica ei realizare. Ci acolo unde există directori care au un program, care nu au uitat povestea cu o singură floare ce nu garantează venirea primăverii, ş.a.m.d.

Instituţii

Care sunt,aşadar, Teatrele ce, în opinia mea, îşi pot revendica locuri fruntaşe în ierarhia naţională? 

În Bucureşti, liderul de necontestat e Teatrul Naţional. Şi asta în condiţiile în care clădirea se află într-un complex proces de reabilitare. Cu două săli noi (Atelier şi Multimedia), cu patru spectacole Caragiale, unul mai bun decât altul, TNB se situează pe un loc de frunte nu doar în ierarhia teatrală a Capitalei, ci şi în aceea a ţării. 

Celelalte instituţii de spectacole din Bucureşti au produs în 2012 doar câte un singur spectacol notabil. Mă gândesc la Lear(a) de la Bulandra (Teatru care dispune şi el de o nouă  sală), la Roman teatral de la Nottara, la Ascensiunea lui Arturo Ui de la Odeon (în măsura în care montarea lui Dragoş Galgoţiu intră în contabilitatea teatrală a lui 2012), la Îngeri în America  de la Metropolis. Deşi nu are statut (exclusiv) de Teatru, Centrul Cultural pentru UNESCO, “Nicolae Bălcescu”, oferă în fiecare an câte o producţie competitivă. În 2012 aceasta s-a numit Familia Tót. Cum Din viaţa insectelor, tot în regia lui Victor Ioan Frunză, va intra în socoteala anului curent, putem spune că obiceiul spectacolelor bune de la respectivul Centru are continuitate şi e deja o certitudine.

Am vorbit îndelung în spaţiul acestei recapitulări despre spectacolele Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu. Un Teatru care în 2012 a dovedit, parcă mai puternic decât niciodată, că funcţionează într-o fertilă independenţă dar şi condiţionare cu Festivalul Internaţional de Teatru. Din oferta sa, mai recomand Visul unei nopţi de Shakespeare, pe un text de George Banu, în regia lui Gavriil Pinte. 

Mai toate spectacolele Teatrului German de Stat din Timişoara sunt izbutite. Celor deja amintite, trebuie să le adaug Neînţelegerea, montată de Bocsárdi László (e, cred, cea mai crudă, cea mai tăioasă versiune scenică a piesei camusiene văzută de mine vreodată) şi Ţinuturile joase după Herta Müller, spectacol de teatru documentar montat de Nicky Wolcz, în extrem de inspirata scenografie a lui Helmut Stürmer. De remarcat deopotrivă distribuţia impecabilă ca şi calitatea şi expresivitatea inserturilor filmice datorate lui Bogdan Apetri.

La Naţionalul timişorean mai merită văzute, în afara spectacolelor despre care deja am vorbit, Adam şi Eva în regia lui Alexander Hausvater, Copenhaga, montare datorată Adei Lupu şi M-am hotărât să devin prost, regizată de Antonella Cornici. 

Adam şi Eva e, de departe, cel mai bun spectacol realizat în ultimii ani de Alexander Hausvater. Adaptarea romanului lui Liviu Rebreanu e clară şi coerentă, paginarea montării dinamică, intens, riguros şi eficinet ritmată, decorul lui Adrian Damian şi costumele iscălite de Alina Lăţan de zile mari, jocul actoricesc foarte bun. 

Mai multe (şi bune) în cronica din proximul număr al revistei Teatrul azi. Copenhaga de Michael Frayn ar fi fost un text destul de greu de digerat (vorbeşte, recurgând la termeni de specialitate specifici chimiei, despre întâlnirea peste ani dintre Niels Bohr şi Werner Heisenberg), dacă Ada Lupu nu ar fi identificat mijloacele de a-i învinge discursivităţile. Regizoarea îl însufleţeşte, îl “mişcă” inspirat, iar spectacolul are un impact consistent la public. M-am hotărât să devin prost e o mare investiţie de încredere, onorată în fapte, în tânărul actor Călin Stanciu.

Într-un proces de evidentă reconfigurare artistică a fost în anul 2012 Trupa “Liviu Rebreanu” a Teatrului Naţional din Târgu Mureş. Aşa încât publicul de acolo a regăsit calea spre Teatru, iar Teatrul le oferă spectatorilor mureşeni cel puţin trei montări bune. Mă gândesc mai întâi la spectacolul de teatru coregrafic Carmina Burana, remarcabilă meditaţie artistică despre viaţa lumii semnată de Gigi Căciuleanu (remarc debutul Cristinei Iuşan ca şi pe cel al lui Bordás Attila), dar şi la Efectul Genovese de Alina Nelega, în regia percutantă a lui Gavril Cadariu ori la Amurgul burghez regizat de Anca Bradu.

Cu stilul lui Radu Afrim spectatorul ieşean se poate întâlni în Visul unei nopţi de vară. Cred că e în favoarea montării, în sporirea tonusului reprezentaţiei, ca acest spectator să fie de preferinţă tânăr. Pe lângă spectacolele deja amintite, mi se spune că demne de văzut ar fi şi Edmond în regia lui Vlad Massaci şi Trei surori montat de Cristian Hadjiculea. Mă voi pronunţa în cunoştinţă de cauză după ce le voi vedea. Reintrarea în circuitul teatral a superbei Săli Mari a Naţionalului reprezintă un eveniment în sine. 

Nu se poate să omit dintre recomandările mele Melancolia şi misterul unei străzi, un spectacol de o factură cu totul specială realizat la Teatrul “Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe de Horaţiu Mihaiu. Şi nici Războiul clovnilor de la Teatrul Naţional din Cluj.

În concluzie 

Cred că nu aş putea fi bănuit nici de viziuni edulcorate, nici de optimism exagerat dacă voi spune că, din punct de vedere teatral, 2012 a fost un an bun şi generos. Desigur nu cu toţi, neîndoielnic nu peste tot. 2012 a fost bun doar acolo unde întâmplarea nu e la ea acasă, unde nu se aşteaptă succese din cer, unde există coerenţă şi programe realiste riguros urmărite. Unde nu se face teatru la întâmplare. Unde se ştie că rostul unui Teatru este acela de a produce şi de a reprezenta spectacole, însă nu oricum. Unde există respect faţă de sine, faţă de arta Thaliei şi faţă de spectatori. Unde grija principală nu e cantitatea şi nici prelungirea mandatului de management. Ci fapta artistică.

Dacă 2013 va fi cel puţin la fel de bun din punct de vedere teatral (sigur, îmi doresc să fie încă şi mai bun), nu vom avea, cred, prea multe motive de nemulţumire. 

Şi cum pentru urări nu e niciodată prea târziu, un "La mulţi ani!" sincer teatrului românesc şi celor ce îl slujesc, ca şi spectatorilor în absenţa cărora toate eforturile creatorilor ar fi zadarnice, nu mi se pare deloc deplasat.  

Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (1)

Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (2)

Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (3)

Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (4)

Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (5)

Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (6)

Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (7)