Spectacole la Nottara

Festivalul Fest(in) pe Bulevard a fost o ocazie, pentru instituţia organizatoare, să îşi prezinte cele mai recente producţii. Despre Iarna, în regia lui Mihai Măniuţiu, am scris în urmă cu puţin timp. Iată acum alte trei cronici

1. Joc în forţă, minus de relaţii

Spectacolul cu piesa Familie de artişti, scrisă de argentinienii Kado Kostzer şi Alfredo Rias (tradusă în româneşte de Doru Mareş) a avut premiera în luna ianuarie a anului 2016.

Într-un moment nu din cale afară de fericit din istoria instituţiei producătoare- Teatrul Nottara- care, din motive de acum arhicunoscute, a fost silită, vreme de aproape un an, să îşi părăsească sediul şi să joace în cele mai felurite spaţii din Bucureşti. Totul în funcţie de bunăvoinţa, colegialitatea, dar şi de posibilităţile concrete avute de celelalte instituţii teatrale bucureştene, nici ele în totalitate scutite de probleme.

Întâmplarea a făcut să văd spectacolul la vreo zece luni de la premieră, în cadrul celei de-a patru ediţii a Festivalului Internaţional Fest(in) pe Bulevard. Festival al cărui rol a fost şi acela de a marca şi sărbători revenirea Teatrului în sediul din Magheru. Ceea ce organizatorii au numit, că doar nu degeaba trăim noi într-o ţară tristă, plină de umor, dezbulinarea.

Piesa argentinienilor Koszter şi Rias a prilejuit Teatrului ceea ce s-ar putea numi un spectacol- manifest. Prin aceea că în el este vorba despre o familie de artişti, trei generaţii, silită să îşi părăsească apartamentul mizer, cu un pat cu baldachin (decorul a fost conceput de Carmencita Brojboiu) situat într-un bloc vechi, propus spre demolare spre a face loc unei autostrăzi.

Apartamentul acela pauper, cu accesorii mai mult decât bizare, are pentru mama, Emma Finochietto (Florina Cercel), cele trei fiice -cântăreaţa Marietta (Victoria Cociaş), balerina Fryda (Ada Navrot) şi Raimonda (Crenguţa Hariton), fiul, entertainer, pe nume Pocho (Gavril Pătru), nerecunoscuta nepoată din flori Carmen (Ioana Calotă) semnificaţii cu totul speciale. Toate de ordin sentimental. Şi nu oricum, ci la modul absolut. Totul se joacă pe viaţă şi pe moarte. E locul în care locatarii lui s-au refugiat, au repetat, au sperat, s-au iluzionat că vor primi contracte. Iminenţa evacuării impune o ultimă reprezentaţie, un spectacolul de adio. Un adio spus nu unui loc, ci unei vieţi, unor existenţe. Spectacol jucat în faţa funcţionarului public Boris Sitbon (Ion Haiduc) venit să  impună evacuarea şi a celor patru muncitori de pe şantier (Alexandru Mike, Gheorghiu, Ghighi Eftimie, Daniela Tocari, Raluca Jugănaru Grosu) ce vor apăsa, în fine, pe detonator. De aceea acum toată lumea râde, cântă (muzica, frumoasă, e compusă de Cári Tibor), şi dansează (coregrafia îi aparţine Victoriei Bucun), dar şi îşi face mărturisiri, scoţând la iveală secrete de familie, într-un grand finale de o voioşie silită, anunţând tragicul sfârşit al unei lumi.

Marea problemă a spectacolului este regia. Care a pus în spectacol tot ceea ce se putea, ba chiar şi ceva în plus. Numai că din acest surplus au fost uitate adevărata muncă cu actorii şi instituirea unui joc fundamentat pe autentice relaţii.

Alexander Hausvater le-a cerut interpreţilor din spectacol să facă risipă de energie, să joace în forţă, uneori chiar să strige. Gândindu-şi montarea drept un posibil manifest, născut într-un moment de cumpănă pentru instituţia producătoare, regizorul a căzut în greşeala de a avea în vedere aproape în exclusivitate comunicarea apăsată cu spectatorii, o comunicare lipsită de nuanţe şi fără subtilitate. Mai toate replicile se dau pe un ton exagerat, cu faţa înspre public. Machiajul este hiper-îngroşat, costumele (Stela Verebceanu) sunt bizare, cu un colorit mult prea violent, aşa că familia de artişti pare mai degrabă una de circusişti, de clovni, în exerciţiul funcţiunii.

Totul este rezolvat la nivel primar, montarea este fără adâncimi, fără subtilităţi şi tare mă tem că şi fără emoţie. Păcat!

Teatrul Nottara din Bucureşti- FAMILIE DE ARTIŞTI de Kado Koszter şi Alfredo Arias- Traducerea- Doru Mareş – Regia- Alexander Hausvater- Decorul- Carmencita Brojboiu- Muzica- Tibor Cári -Cu- Florina Cercel, Victoria Cociaş, Gavril Pătru, Crenguţa Hariton, Ioana Calotă, Ion Haiduc, Alexandru Mike Gheorghiu, Ghighi Eftimie, Daniela Tocari- Raluca Jugănaru- Grosu- Data reprezentaţiei- 15 octombrie 2016

2. O montare de care cu toţii avem nevoie

În dubla lui calitate de actor şi regizor, Vlad Zamfirescu are incontestabilul merit de a fi contribuit consecvent la împrospătarea substanţială a repertoriului teatral din România.

A jucat într-un număr consistent de spectacole bazate pe textele unor autori străini extrem-contemporani, pe unele dintre acestea chiar le-a regizat. S-a numărat printre artiştii care au promovat şi noi dramaturgi români, numele cele mai semnificative fiind cele ale Liei Bugnar şi Mimi Brănescu.

S-au adunat deja câteva luni, luni bune, dacă nu cumva chiar mai bine de un an, de când, de fiecare dată când ne întâlneam, Vlad Zamfirescu îmi vorbea cu un entuziasm de-a dreptul debordant despre manuscrisele lui Alexandru Popa. Pe care le-a citit şi pe care voia cu orice preţ să le vadă transformate în spectacol. Dorinţa i s-a împlinit, iar premiera oficială a montării cu Efecte colaterale s-a produs în serile festivalului Fest (in) pe bulevard, organizat de Teatrul Nottara.

Acestea fiind în linii mari pre-istoria spectacolului cu piesa Efecte colaterale, voi începe comentariul critic al montării asumată regizoral, cum altfel?, decât tot de Vlad Zamfirescu, spunând că da, Vlad a avut dreptate. Alexandru Popa e un dramaturg şi nu unul oarecare. E vorba despre cineva care ştie să scrie pentru scenă, pentru actori, care are umor, care ştie ce înseamnă replică şi ce înseamnă specificul situaţiei dramatice. Alexandru Popa are  ştiinţa aşa-zisului scris pentru public, deţine capacitatea de a-l surprinde, de a-l lua pe nepregătite, de a-i oferi nenumărate răsturnări de situaţie, dar şi de a-l flata, de a-l face să se simtă bine, de a-i întări credinţa că e deştept, că a intuit perfect ceea ce urmează. Efecte colaterale e o inteligentă, o ironică, o deşteaptă glosă pe tema viaţa bate filmul.  Care cred că dacă ar fi fost supusă unui plus de concentrare, dacă s-ar mai fi tăiat puţin din aplecare înspre verbiajul inutil ar fi fost , încă şi mai bună.

Personajul principal pe nume Manolis, fiu de grec şi sobru, şi sentimental, stabilit de multă vreme în Răşinari, e om ajuns. A scris un scenariu de film ale cărui personaje sunt foşti apropiaţi de ai lui care, cum altfel?- s-au recunoscut şi au fost recunoscuţi, fiind categorisiţi ca atare de gura lumii. Istoria în sine a creat supărări de acum deja uitate. Numai că filmul are un va urma care se petrece ca atare în viaţa de zi cu zi. Şi tot în Răşinari. Are drept personaje pe Kostas (Alexandru Repan), bătrânul grec, pe Manolis (Vlad Zamfirescu) , dramaturg şi scenarist de succes care până la urmă rămâne cam fără prieteni, pe soţia lui, Diana (Ioana Calotă), care şi ea îl părăseşte, pe Alex (Gheorghe Ifrim-, ajuns primar şi pe nevasta lui, Oana (Luminiţa Erga), pe Maria (Nadiana Sălăgean), nemăritata şi nefericita soră a lui Manolis,  pe preotul Ciprian (de nerecunoscut, complet reinventat în rol Dan Bordeianu) şi pe frumoasa lui soţie, Vera (jucată de preafrumoasa Diana Roman).

Nu voi cădea în greşeala de a povesti mai departe subiectul piesei lui Alexandru Popa, spre a nu le răpi presupuşilor viitori spectatori bucuria vizionării. Voi spune doar că spectacolul e bun, e vioi, e ironic, are ritm, are momente şugubeţe. Este ceea ce se cheamă un spectacol de actori, o reuşită comedie, nu doar de bulevard, ceva din acea categorie a montărilor cinstite, riguros lucrate, de care cu toţii avem nevoie.

Vă promiteam într-un paragraf de mai sus ceea ce numeam un comentariu critic. Observ că nu mi-a prea ieşit. Adică nu am fost critic mai deloc. Poate fiindcă n-am simţit nevoia. Dar dacă ar fi să încep să rescriu.... cine ştie?

Teatrul Nottara din Bucureşti- EFECTE COLATERALE de Alexandru Popa- Regia- Vlad Zamfirescu Scenografia- Bogdan Spătaru -Ilustraţia muzicală- Alexandru Popa- Cu- Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu, Alexandru Repan, Dan Bordeianu, Luminiţa Erga, Diana Roman, Ioana Calotă- Data premierei- 14 octombrie 2016

3. Poveşti de familie

Spectacolul Acasă al Teatrului Nottara, realizat în co-producţie cu Teatrul Ţăndărică este fundamentat pe ceea ce se cheamă un intertext în a cărui gramatică s-au amestecat fragmente semnate de Ana Blandiana, Horia Lovinescu/F.M. Dostoievski (o reminiscenţă din marele spectacol cu Karamazovii în regia lui Dan Micu) şi Alexandru Repan.

Spectacolul a fost montat de Nona Ciobanu şi de Francisco Alfonsin. Este, în consecinţă, un spectacol de poezie, dar şi de mişcare. Cu o ilustraţie muzicală inspirat aleasă. Spectacolul de la Nottara e şi unul de idee. Aspiră la statutul meditaţie despre familie. E vorba despre un spectacol cu două piste. Pe prima se aleargă în prezent, pe cealaltă în antropologie.

Poate tocmai de aceea în textul introductiv/argumentativ scris pentru caietul de sală de Nona Ciobanu se vorbeşte despre Medeea, Ulysse, Penelopa, Zeus sau Dyonissos. E drept, în spectacol se vorbeşte, la un moment dat, şi despre Iisus, şi se vorbeşte bine.

Montarea concentrează mici poveşti- drame sau comedii- de familie. De aici şi decorul – e semnat, ca şi animaţia video de altfel, o animaţie care îl completează – de Nona Ciobanu şi de Peter Kosir. Care simbolizează spaţiul condensat, devenit graţie mişcărilor actorilor foarte bine antrenaţi de Francisco Alfonsin, al unei camere în care se întâmplă şi se rememorează multe.

E drept, pentru moment, montarea suferă de unele lungimi. La fel cum suferă şi de lipsa îmbinării tocmai desăvârşite, a acordului fin, între ceea ce a propus Nona Ciobanu şi ceea ce a dorit Francisco Alfonsin.

Dincolo de acest neajuns pe care e de sperat că reprezentaţiile viitoare îl vor remedia, rămâne efortul meritoriu al celor şase actori- Alexandru Repan, Crenguţa Hariton, Raluca Gheorghiu, Liliana Gavrilescu, Florin Mititelu şi Olga Belu.

Teatrul Nottara & Teatrul Ţăndărică din Bucureşti – ACASĂ -un spectacol cu texte de Ana Blandiana, Horia Lovinescu/F.M Dostoiveski şi Alexandru Repan- Un spectacol de Nona Ciobanu şi Francisco Alfonsin- Scenografia şi animaţia video Peter Kosir şi Nona Ciobanu- Data reprezentaţiei- 22 octombrie 2016