Splendida Ioana Anastasia Anton şi capcanele volanului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Proiectul destinat tinerilor regizori de la Teatrul de Comedie prin care Sala Nouă din strada Sfanta Vineri a intrat în circuit, continuă cu spectacolul „Cum am învăţat să conduc“, de Paula Vogel, în regia lui Eugen Gyemant.

Piesa, deţinătoare a unui premiu Pulitzer (1998) a mai fost reprezentată în România, dar valorificarea deplină o cunoaşte acum, datorită mai cu seamă unei interpretări de excepţie. Întreaga distribuţie îndrumată corect de regizor impune prin mobilitate şi aplomb, atribute cerute de variabilele scenariului cu o structură modulară, dar mai ales Ioana Anastasia Anton, care în rolul Mititicăi încântă şi impresionează, în mod deosebit. Rolul ei în această poveste care aminteşte de Lolita, romanul omonim al lui Valdimir Nabokov, e într-adevăr dominant fiindcă eroina povesteşte la persoana întâi şi joacă în acelaşi timp scene din viaţa personajului, o premisă pentru actriţă de a se situa la provă pe corabia spectacolului. Dar Ioana Anastasia Anton e prin ea însăşi un far cu o lumină interioară orbitoare, epatând pro bono reprezentaţia. Străluceşte la propriu, fiindcă are doi ochi incredibil de luminoşi şi un surâs pur, împrumutându-i copilei de 13 ani din piesă şi mai apoi adolescentei sedusă de un unchi erijat în profesor de condus, o exaltare poetică în care se amestecă inocenţa şi curiozitatea, francheţea şi emoţia, senzualitatea şi un vag impuls pervers.

Cum în piesă nu e vorba propriu-zis despre pedofilie, ci despre multe alte lucruri serioase precum indiferenţa celor mari la întrebările copiilor, viaţa după tipare prestabilite, exemplul rău, sensul aventurii, atracţia dintre sexe, pe care istoria familiei ei le conţine, actriţa dă firesc, mai multă importanţă frământărilor adolescentine legate de înţelegerea relaţiilor dintre oameni decât întâmplărilor care au legătură cu feminitatea înmugurită.

Jocul ei delicat face ca piesa să nu alunece câtuşi de puţin în vulgaritate şi să prevaleze metafora din titlu, condusul maşinii având aici mai multe sensuri. Vin mai apoi şi îngândurările privind ambiguitatea sentimentelor dintre cei doi, unchiul fiind un ciudat şi singuratic exemplar al planetei domestice. Poezie versus prozaism cotidian, sensibilitate versus grobianism, prietenie versus iubire, gând înalt versus calcul meschin, sunt tot atâtea, iată, binomuri la care se referă actriţa, trecând cu lejeritate de la o stare la alta, sau înglobându-le pe toate într-un gest, o privire, o vorbă cu subînţeles.

Odată găsindu-şi interpreta, această fascinantă actriţă pe care am admirat-o încă de la primele roluri pe scena Teatrului Odeon, dar şi la Bulandra în Ivanov de pildă, regizorul n-a avut decât a o pune în valoare. Şi a ştiut să o facă, chiar dacă sunt scene în care s-ar fi putut mai mult (vezi ipostaza de fotomodel). Partener impunător, actorul Şerban Pavlu, găseşte şi el tonul just, provocat fiind de actriţă la o perpetuă disimulare a adevăratelor sale trăiri. Fiindcă unchiul Peck s-ar părea că o iubeşte într-adevăr pe Mititică şi nu doar o doreşte aşteptând majoratul pentru a primi acceptul unei altfel de relaţii.

Jocul de-a şoarecele cu pisica îi reuşeşte actorului tot atât cât şi inducerea noastră în eroare privind intenţiile sale adevărate. Din capul locului, înfăţişarea destul de proaspătă a actorului nu sugerează vreo nepotrivire dizgraţioasă cu postura de îndrăgostit tomnatic, semn că regizorul a cântărit bine alegerea sa. Scriitura subtilă a autoarei care-şi aranjează scenele nu în cronologia lor firească, ci într-o ordine aleatorie incitantă, ridică la plasă interpreţilor, puşi în situaţia de a juca pe sărite episoade disparate din biografia personajelor.

Se descurcă bine în scenele de familie Smaranda Caragea, cu câteva ieşiri cu adresă directă la public remarcabile prin apropoul ironic şi mai ales Delia Nartea, deghizată într-o bunică oarecare şi foarte convingătoare în rolul soţiei trădate. Mai e şi Alexandru Conovaru care ca personaj de fundal şi culoare se dovedeşte util peisajului. În enervanta lor inerţie rudele o împing aşadar pe fată la periculoasa aventură sentimentală la care asistăm cu înţelegere.

V-am povestit cumva subiectul piesei, doar cât să vă stârnesc curiozitatea, fiindcă, aşa cum sper s-a înţeles, la faţa locului veţi avea mult mai multe satisfacţii artistice. Chiar dacă pentru asta va trebui să înfruntaţi supliciul poziţiei „ghemuit“ impusă de acest nou spaţiu, altminteri foarte ofertant din punct de vedere teatral.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite