Teatru

articolul anterior articolul urmator

PORTRET Tamara Buciuceanu-Botez. De ce spunea celebra actriţă: „Eu seara nu mănânc“

6
19 Oct 2019 09:05:04
Autor: Ana-Maria Şchiopu, Dana Mischie
Tamara Buciuceanu-Botez FOTO: Teatrul Bulandra
Tamara Buciuceanu-Botez FOTO: Teatrul Bulandra

Tamara Buciuceanu-Botez a fost o actriţă care s-a dedicat teatrului complet, fără reţineri. A păşit pentru prima dată pe o scenă în copilărie, alături de sora ei, Iulia, şi i-a convins pe toţi că acolo îi e locul. Primul ei profesor de teatru, de la Iaşi, i-a prezis viitorul de mare actriţă chiar din anul II de facultate: „O să faci comedia cu lacrimă!“

Tamara Buciuceanu-Botez a fost o actriţă care a luat comedia în serios – aşa spunea ea, că această artă „nu se face cu schelămbăieli şi strâmbături“. A colindat cinci din cele şapte continente, iar în ultimul sfert de viaţă a trăit doar cu plămânul drept. A avut peste 1.500 de roluri, 25 de ani l-a aşteptat pe cel al Chiriţei – care i-a fost propus de Mircea Radu Iacoban la telefon, într-o noapte de duminică, dar românii şi-o amintesc cel mai mult drept profesoara de matematică Isoscel. Tamara Buciuceanu a trăit 90 de ani şi spunea că nu o doare nimic, „decât sufletul câteodată“.

Pe 15 octombrie 1998, românii aprindeau o lumânare pentru o mare actriţă a teatrului românesc, Leopoldina Bălănuţă. A plecat neaşteptat la cele sfinte, după o ocluzie intestinală. 21 de ani mai târziu, dimineaţa, medicii de la Spitalul Elias declarau că starea de sănătate a Tamarei Buciuceanu Botez e gravă, actriţa fiind intubată şi ventilată mecanic. Toate problemele de sănătate pe care le avea se agravaseră din cauza vârstei înaintate. Era internată de la începutul lunii, pe fondul unor probleme cardiace cronice. Marţi, 15 octombrie 2019, era trecut de ora 5.00 după-amiaza, iar presa vuia: doamna comediei româneşti a murit. Cele două „gaiţe“ care împărţiseră platoul de filmare pentru „Înghiţitorul de săbii“ împărţeau şi data trecerii în nefiinţă.

În dimineaţa zilei de joi, Teatrul Bulandra îşi deschidea porţile ultima dată pentru „marea doamnă a comediei româneşti“. Acolo, la Podul Izvor, unde a avut loc spectacolul ei de absolvire a facultăţii, „Iarba rea“. Tamara Buciuceanu-Botez a fost unul dintre puţinii actori care deveniseră un liant între generaţii, o punte către trecut. De aceea, nu mare a fost mirarea când în Sala „Toma Caragiu“, unde a fost depus sicriul cu trupul neînsufleţit al artistei, s-au perindat zeci de români, de toate vârstele, să-şi ia rămas bun de la madame Isoscel. Vocea severă parcă a sunat pentru toţi, ca un ultim gong: „Ce faceţi, puişori?“.

Bunicii, preoţi pe ambele maluri ale Prutului

Cum a ajuns Tamara Buciuceanu pe scena marilor teatre şi în spatele micilor ecrane? Povestea începe în 1929, atunci când vremurile erau bune şi România era Mare. Era 10 august, iar în casa familiei Buciuceanu era sărbătoare – venea pe lume Tamara, primul copil. Când m-am născut eu, noaptea, doctorul i-a spus mamei: «Doamnă, e o lumină afară… ca ziua… fetiţa asta o să aibă noroc… o să aibă o stea!»“, povestea actriţa în biografia „Tamara Buciuceanu. O viaţă închinată scenei“, scrisă de Bogdana Darie. Ea şi cei patru fraţi ai săi – Iulia, Nicolae, Elisabeta şi Constantin – au dus o viaţă bună la Tighina, unde s-a născut, acum în Republica Moldova. Aveau o casă mare, boierească în centrul oraşului, iar mama „punea tacâmurile de argint, cristalurile şi porţelanurile cele mai bune, în fiecare zi“.

Tamara provenea dintr-o familie bună, de intelectuali. Ambii bunici erau preoţi, de-o parte şi de cealaltă a Prutului, iar părinţii ei erau oameni care luau arta în serios. Tatăl, Ioan Gheorghe Buciuceanu, absolvent de Drept şi de Conservator, împletea disciplina cu muzica – ajunsese magistrat şi viceprimar al oraşului, iar în paralel pusese bazele corului Basarabia, unde coordona cu bagheta peste 200 de persoane. Mama, Iulia (fostă Popovici), absolvise şi ea Conservatorul de la Iaşi. Graţie calităţilor de soprană reuşise să obţină o bursă de studii la Milano, însă ea a ales familia înaintea carierei. 

Decizia mamei avea să se răsfrângă mai târziu asupra copiilor, căci mereu le insufla Tamarei şi Iuliei, artistele casei, că trebuie să ajungă cineva. De la vârste fragede, cele două surori au luat lecţii de canto, de pian, de balet şi de recitare. Şi aşa Tamara a lucrat la cariera ei de mică – asta pentru ca mai târziu, într-un interviu din cadrul emisiunii „Profesioniştii“ să declare hotărât, ca pe o axiomă, că „o carieră se face din prima zi“.

Biletul la concertul din curtea casei: un bănuţ găurit

Foto: Iulia şi Tamara, pe scena Teatrului din Tighina

Tamara a fost obişnuită cu spectacolele de mică. De obicei, la finalul săptămânii, familia Buciuceanu avea invitaţi la masă, iar programul artistic era oferit de fetele mai mari. Primul concert într-o sală de spectacol l-a avut la 8 ani – a cântat Concertul în Do Major de Mozart, la pian. În teatru şi-a făcut debutul în 1936, în sceneta de Crăciun „Irozii“. I s-a dat rolul de înger vestitor împreună cu „un monolog de trei pagini“. De la acel succes, Tamara şi-a dat seama care îi este menirea.

Iulia i-a fost cea mai apropiată dintre fraţi, poate pentru că împărţeau dragostea faţă de scenă. Organizau adesea în curtea casei spectacole pentru copii – biletul costa un bănuţ găurit, prins cu o aţă pe care cei mici aveau să îl primească înapoi, la final. Mai târziu, când românii deja le cunoşteau drept actriţa Tamara Buciuceanu-Botez şi solista de operă Iulia Buciuceanu, prima îşi amintea: „Au fost odată două fete. Una brunetă şi alta blondă. Celei brunete îi plăcea să spună poezii, iar cea blondă cânta foarte frumos. În serile când se adunau prietenii părinţilor, ele făceau un mic spectacol. Tamara recita şi cânta la pian, iar Iulia interpreta frumoase melodii. Aşa a început cariera lor de artiste“.

„Pierdeam tot!“

Se făcuse 1940 şi pentru români, vremurile bune se terminaseră. În iunie, Uniunea Sovietică ocupa Basarabia şi nordul Bucovinei. Refugiul peste Prut se anunţase şi decizia era luată în jumătate de oră. Plecarea era singura opţiune şi salvare pentru familia Buciuceanu, privind mai ales din prisma funcţiei pe care o avea tatăl Tamarei. 

„Am fugit imediat la gară. Mama a luat o singură valijoară. Atât! Pierdeam tot! Am ajuns la gară şi nu ştiam ce să facem cu tata. Nu trebuia 
să îl vadă nimeni. L-ar fi omorât ruşii dacă îl prindeau. Ne-am urcat cu toţii 
într-un bou-vagon (n.r.– vagon de vite). Eram ascunşi între animale şi saci umpluţi cu diverse. Pe tata l-a ajutat însoţitorul vagonului de poştă. Se numea nea’ Vasile şi a rămas întotdeauna în sufletul nostru ca fiind omul care i-a salvat viaţa lui tata. Mi-a venit mie ideea să îl ascundem într-un sac cu scrisori. I-am făcut un mic orificiu ca să respire şi a stat acolo până am trecut de Ungheni… Dacă îl prindeau, îl omorau“.

Tamara avea doar 11 ani când a fost nevoită să lase în urmă casa copilăriei pe care nu avea s-o revadă vreodată. Refugiul i-a lăsat fără nimic, iar primii ani au însemnat o viaţă pe drumuri. Mai întâi au ajuns la Iaşi, la bunicii materni. Următoarele opriri au fost Bucureşti şi Tecuci. În final, familia se stabileşte în Suceava datorită tatălui care primeşte postul de profesor de educaţie cetăţenească şi de muzică la Liceul „Ştefan cel Mare“ şi, mai apoi, profesor la Şcoala Populară de Artă. Tamara a terminat Liceul „Clara Doamna“, în vreme de război: „Am făcut liceul la internat. Stăteam pe nişte saltele din foi de porumb. Aveam fiecare doar câte o haină… Era foarte greu!“.

Un fel de Betty Boop la Iaşi

Drama refugiului nu i-a luat însă Tamarei Buciuceanu bucuria spectacolelor. În acea vreme, la Suceava se organizau multe spectacole de revistă. Tinerii erau dornici să se afirme, iar oamenii – să uite pentru o clipă problemele cotidiene. Surorile Buciuceanu aveau mare succes, iar talentul lor a fost observat repede şi de mai-marii oraşului. Şi cum legea învăţământului era alta decât cea de azi, fetelor li s-a propus să intre la facultate şi să termine liceul la particular. Aşa că, la vârsta de 19 ani, Tamara Buciuceanu face primul pas oficial în carieră: devine studentă la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi.

Pe atunci, Conservatorul şi Teatrul Naţional din Iaşi mergeau la braţ. Mari personalităţi ale vieţii culturale române au pus umărul la dezvoltarea celor două şi crearea unui mediu academic riguros şi select. Tamara avea să studieze arta actorului cu binecunoscutul artist ieşean Ion Lascăr şi trebuie spus că atunci pedagogia însemna practică. Norocul debutului avea să o găsească pe Tamara studentă în anul II. „Marele artist Lascăr îmi spunea că sunt tot timpul mirată şi de aceea semăn cu Betty Boop. El mi-a prezis că o să fac şi dramă, şi comedie. Când eram în anul II, domnul Foca a trimis după mine… Mă văzuse că eram prezentă lângă arlechin la toate spectacolele. Actriţa Muşca Ardeleanu se îmbolnăvise – avea 40 de grade temperatură. Ea trebuia să joace casieriţa din «Căruţa cu paiaţe». Am primit două foi la unşpe dimineaţa, iar seara, la şapte, am intrat în scenă. Mă speriasem! Jucam pe marea scenă a Naţionalului din Iaşi! Sala era arhiplină. Am luat şi aplauze! După ce s-a terminat, am plâns de fericire. Din ziua aceea am fost chemată tot timpul. Mi se spunea «copila teatrului». Pe scândura scenei din târgul Iaşilor am învăţat ce este teatrul: o religie!“, povesteşte Tamara în monografia sa publicată în 2013, la editura Litera.

„Dumneata, duduie, o să faci carieră!“

Facultatea de Teatru de la Iaşi este închisă în 1951, iar studenţii sunt obligaţi să se transfere care-ncotro. Şi aşa, după examenul de rigoare, Tamara îşi continuă cursurile la Bucureşti, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), la clasa marelui Nicolae Bălţăţeanu. „Brasseur al României“, cum era numit în acea vreme, aducea în sala de studiu, dar şi pe scenă candoarea actoricească interbelică – el îşi câştigase reputaţia jucând alături de alte nume mari ale teatrului românesc precum Lucia Sturdza-Bulandra, Tony Bulandra, Ion Manolescu, George Vraca şi mulţi alţii. Pentru Tamara, talentul şi conştiinciozitatea aveau să grăbească lucrurile. La 3 august 1951 este pus în scenă primul spectacol al promoţiei 1952: „Trei crai de la răsărit“ de Bogdan Petriceicu Hasdeu.

În 1952, sub îndrumarea actriţei şi profesoarei Aura Buzescu avea loc, la Teatrul Bulandra, spectacolul de absolvire „Iarba rea“ de Aurel Baranga. Lecţiile, dar şi încurajările primite în facultate de la marii artişti români nu le-a uitat până la bătrâneţe. Tamara Buciuceanu îşi amintea cum Ion Lascăr obişnuia mereu să îi spună şi să se minuneze: „Dumneata, duduie, o să faci carieră! O să faci: comedia cu lacrimă!“.

De aici înainte, drumul către nemurire a fost unul firesc pentru Tamara Buciuceanu, care din 1962 a devenit şi Botez. A fost căsătorită 34 de ani cu medicul anestezist Alexandru Botez, Ducu, aşa cum îl alinta ea. El a înţeles-o şi a iubit-o aşa cum era ea, cu teatrul ei cel de toate zilele. 

Viaţa ta adevărată este teatrul. Eu sunt prinţul tău consort.

Viaţa Tamarei nu a fost tocmai uşoară, dar se obişnuise încă de mică – nimic nu se compară cu traiul în vremea războiului. Şi-a păstrat mereu optimismul, după cum se putea observa cu uşurinţă din privirea ei. Cu toate acestea, Tamara, la împlinirea vârstei de 80 de ani, a oferit în emisiunea „Profesioniştii“ o mărturisire din adâncul sufletului: „Eu nu ştiu dacă m-am iubit pe mine“. 

 

Trei prieteni moldoveni: Stela, Arşinel şi Tamara

Alexandru Arşinel (foto dreapta) a întâlnit-o pe Tamara Buciuceanu-Botez la Teatrul Naţional Radiofonic, unde au jucat împreună în „Paris: Caviar, vodcă şi bye bye!“, în care, îşi aminteşte actorul, „ea era genială, o prinţesă rusă scăpătată care îi mobiliza pe cei din jur să se întoarcă în Rusia şi să readucă ţarismul la putere. Era de o forţă extraordinară“. 

Când conduceam maşina pe distanţe mai mari se speria întotdeauna la depăşiri. Spunea: „Vai, vai! Să nu depăşeşti!“. Îi spuneam mereu: «Tamara, stai liniştită», îi spunea şi Stela. Dar ea continua: «Nu, nu, e prea aproape!» Se speria uşor de circulaţie.

Legat de firea ei în afara scenei, actorul şi-a amintit de cum era atunci când mergeau, împreună cu Stela Popescu, cu maşina. Trei moldoveni care ţineau mult unul la celălalt. 

Tamara Buciuceanu-Botez a ajuns să se lege „într-un fel sau altul“ de familia lui, fiind foarte apropiată de soţia sa, pe care o considera o femeie extraordinară. Arşinel a mai descris-o pe actriţă ca fiind o femeie „extrem de jovială“ căreia i-a plăcut succesul, spunându-i adesea, mai ales când era director la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“: „Hai, când mă iei în spectacolul ăla?!“. Asta pentru că, a continuat actorul, îi plăceau publicul de revistă, aplauzele, bisurile. „Radia de bucurie. Cred că aplauzele au bucurat-o enorm. A trăit din a face bucurie oamenilor şi din a fi răsplătită cu aplauze“. Nici pe scenă şi nici în afara ei, Tamara Buciuceanu nu era o fiinţă timidă, căci nu avea motive, „avea toată încrederea în ceea ce ştia că poate să le dea oamenilor. Îi făcea mare plăcere, când era solicitată în spectacole, să cânte“. Arşinel i-a subliniat şi abilitatea de a face roluri bune nu doar în zona comediei, ci şi în cea a dramei. 

„Când avea vreun moment mai melodramatic, transmitea o forţă şi o doză de tristeţe imense. Reuşea să transmită foarte multă durere atunci când era vorba de asta. Adică nu era o prefăcută, era o actriţă care simţea tot ce dorea să transmită. Transmitea cu uşurinţă râsul şi lacrima.“ În cele din urmă, actorul a vorbit despre optimismul actriţei, cea care, în ultimii ani, în momentele în care lui i-a fost greu, îi ridica moralul. „Arşinică, stai liniştit, lumea te iubeşte“, aşa obişnuia să îi spună.

 

Cea mai iubită profesoară de matematică

Foto: Tamara Buciuceanu-Botez, nepotul Mihai Constantin şi elevul Ştefan Bănică Jr.

Tamara Buciuceanu-Botez a rămas în memoria colectivă mai ales în rolul profesoarei Isoscel din „Liceenii“. Pentru unii, imaginea ei s-a confundat cu cea a lui Isoscel, fapt ce o făcea să devină „o vedetă permanent“, după cum spunea ea râzând, anul trecut, pe 10 august, într-o discuţie cu Fuego. O profesoară de matematică iubită de toţi elevii ei – o chestie bizară, de care se mirau până şi adevăratele profesoare. 

„Într-o zi, când eram la repetiţii şi filmam în liceu, era o şedinţă cu vreo 30 de profesoare de matematică. Cineva m-a zărit imediat, pentru că mă pregăteam pentru filmare şi a zis: «Poftiţi puţin la noi. Vrem să vă întrebăm: care e secretul? Că pe dumneavoastră vă iubesc tinerii şi pe noi nu ne iubeşte niciunul»“, îşi amintea actriţa. Dar înainte ca românii s-o cunoască pe Isoscel, Tamara Buciuceanu era deja o actriţă consacrată atât în cinematografie, cât mai ales în teatru. Totuşi, poveştile şi reuşitele sale de pe scenă sunt prea puţin cunoscute de public, ascensiunea doamnei comediei româneşti fiind rapidă, în salturi.

Primul rol: Marfa, în „Makar Dubravă“

Când Tamara Buciuceanu absolvea IATC, în 1952, obiceiul era ca, la spectacolele de final de an, să fie prezenţi în sală şi directorii de teatre din ţară – era un soi de mecanism de căutare a proaspetelor talente. Studenta Buciuceanu s-a trezit cu două oferte: una din partea Teatrului Armatei, cealaltă din partea Teatrului Muncitoresc CFR, care avea să devină Teatrul Giuleşti. Pentru că nu ştia ce să aleagă, a decis să lase hazardul s-o ghideze: a pus două bileţele într-o bască. A tras Giuleşti. „Să spun drept, am avut noroc. Din prima zi când am fost angajată, am şi fost distribuită. Colectivul de artişti, regizorii m-au îndrăgit şi-aşa a început viaţa mea în teatru“, povestea actriţa pentru Bogdana Darie. Astfel, direct de pe băncile facultăţii, Tamara Buciuceanu avea carte de muncă: 15 iulie 1952, Teatrul Giuleşti.

Cu fiecare rol, Tamara era din ce în ce mai apreciată şi recunoscută de public. Piesa care a dus-o pe piedestalul marilor actori de comedie români a fost „Gaiţele“ de Alexandru Kiriţescu, spectacol regizat de Mihai Dimiu, care a avut premiera pe 31 decembrie 1963. Confirmarea a fost întărită câţiva ani mai târziu, într-un articol în care se vorbea despre ea ca fiind urmaşa unei mari actriţe de comedie: „Unii (nu puţini) au socotit-o pe Tamara Buciuceanu ca posibilă ocupantă a locului rămas încă liber în teatrul românesc prin dispariţia Soniei Cluceru“. În plus, Tamara Buciuceanu a primit premii încă din primii ani de carieră, unul dintre cele mai importante pentru ea fiind cel de la Festivalul Tinerilor Artişti din 1954, care i-a fost acordat chiar de Lucia Sturdza-Bulandra.

„Makar Dubravă“, de Oleksandr Korneiciuk, a fost spectacolul cu care a debutat, în rolul Marfa. După doi ani, în primăvara lui 1954, funcţia de director general al teatrului era preluată de Elena Deleanu şi începea una dintre cele mai frumoase perioade ale tinerei actriţe. Atmosfera din teatru s-a schimbat: nimănui nu-i lipsea nimic, făceau turnee în întreaga ţară, iar echipa teatrului avea chiar şi propriul tren, „cu vagon pentru decoruri, cu vagon-restaurant, cu vagon de dormit pentru noi, actorii“. Erau primiţi în oraşe cu flori şi aplauze.

„Icre negre din Ucraina… «cu lingura»“

Tamara era invitată să joace şi alături de alte trupe de teatru din ţară. Printre acestea s-a numărat şi cea din Bârlad, în 1957, unde a jucat în „O întâmplare cu haz“ de Carlo Goldoni. Aşa că a ajuns să facă săptămânal naveta Bucureşti-Bârlad. N-a fost în zadar, căci a fost şi premiată pentru rolul său. Pe lângă succesul artistic, la Bârlad a cunoscut şi altfel de cuceriri: a fost cerută în căsătorie de directorul fabricii de rulmenţi, inginerul Ion Badea. „M-a cerut în căsătorie exact când ne-am cunoscut. Am făcut haz şi i-am spus că încă nu mă gândesc la căsătorie. Foarte deziluzionat a rămas. Dar, de atunci, cât am stat la Bârlad, am primit în fiecare duminică flori şi o cutie cu bomboane de ciocolată“, povestea actriţa.

În 1960, Bucureştiul se alegea cu un nou teatru, la conducerea căruia se afla Radu Beligan: Teatrul de Comedie. Pe lista actorilor doriţi să fie angajaţi figurau nume mari ale teatrului românesc, printre ele şi cel al Tamarei Buciuceanu. Elena Deleanu nu a putut să refuze detaşarea actriţei de la Teatrul Giuleşti la Comedie, mai ales că însemna şi o recunoaştere a valorii propriei instituţii. Câţiva ani mai târziu, Tamara avea să fie chemată înapoi la Giuleşti, „din cauză că numeroasele spectacole în care juca nu mai puteau fi programate din lipsă de actriţă potrivită“, după cum nota Bogdana Darie.

Totuşi, Teatrul de Comedie i-a deschis noi orizonturi: de pildă, cel de-al doilea spectacol jucat aici a fost „Švejk în Al Doilea Război Mondial“ de Bertolt Brecht, în regia lui Giurchescu, cu Florin Scărlătescu, Emil Hossu, Amza Pellea şi Vasilica Tastaman. Tamara Buciuceanu juca rolul Annei Kopeçka. Acesta a fost spectacolul care i-a adus multe aprecieri atât în ţară, cât şi peste hotare, în cadrul unui turneu în URSS. „La bufetul hotelului unde eram cazaţi se mâncau icre negre din Ucraina… «cu lingura». S-a organizat şi o masă la care a participat chiar ministrul Culturii, Ekaterina Furţeva“, îşi amintea actriţa. Presa din Rusia vorbea în acele zile despre „un spectacol inteligent în care se biciuieşte nemernicia conducerii hitleriste şi a lacheilor ei“, în care „Tamara Buciuceanu-Botez joacă cu multă măiestrie rolul Kopeçka, stăpâna cârciumii «La păhăruţ»“.

Ion Dacian, de la Operetă: „Am nevoie de ea“

Într-o zi în care Tamara se afla pe scenă la Teatrul CFR Giuleşti, în public era Ion Dacian, directorul Teatrului de Operetă. Venise s-o vadă cum joacă, după ce îi fusese recomandată ca fiind genul de actriţă care ar putea juca roluri de „duenă“ (n.r. – doică). La finalul spectacolului, în biroul directoarei Deleanu, îi cerea: „Am nevoie de ea!“. Tamara s-a bucurat să fie transferată la Operetă, dar resimţea şi o anumită presiune, căci era distribuită în rolurile unei actriţe consacrate, care-şi încheia cariera: Maria Wauvrina. S-a descurcat şi chiar Wauvrina declara ulterior: „Las în urma mea un om de nădejde. O mare actriţă!“. Cu Opereta – unde şi-a petrecut nouă ani – Tamara a plecat în turneu internaţional: Germania, Italia, Olanda, Luxemburg, Belgia şi Bulgaria. A trebuit să înveţe în două luni trei operete, în trei limbi străine. În Italia, la Trieste, a reuşit din nou să uimească publicul. Atunci când spunea o replică din spectacol, publicul îi răspundea în cor, eveniment care o emoţiona de fiecare dată: „Să-mi răspundă toată lumea într-un glas…era ceva!“.

Ar fi putut rămâne în Germania

Trupa Teatrului de Operetă a ajuns şi în Berlinul de Vest, unde s-a prezentat cu „Contesa Maritza“ de Emmerich Kalman. Într-o zi, în sală s-a aflat şi Willy Brandt, Cancelar federal al Germaniei, care avea să câştige în 1971 Premiul Nobel pentru Pace. La dineul organizat în cinstea trupei, acesta şi-a arătat aprecierea pentru talentul Tamarei, iar soţia lui i-a făcut cadou un inel. „Stăteam la masă lângă soţia lui Willy Brandt. Din când în când, el se uita la mine şi-mi spunea: «Du bist eine grosse Schauspielerin!» («Eşti o mare actriţă!»), iar la un moment dat, soţia lui mi-a spus că vrea să îmi facă un dar şi că mă roagă să-l primesc. Am acceptat şi atunci şi-a scos de pe deget un inel superb cu Nefertiti şi mi l-a dat.“ Pe lângă aceste gingăşii politicoase, Tamarei i s-a oferit şansa de a rămâne în Berlin actriţă la teatrul lor de opertă. N-a rămas.

Ofertă de la Lucian Pintilie, în spital

În 1972, Tamara Buciuceanu a ajuns la Bulandra, chemată de Lucian Pintilie. Ea se afla în spital, se trata de tiroidă, când în salon a apărut regizorul: „Te-am văzut cu un monolog la televizor şi mi-a plăcut. Vrei să joci primăriţa din «Revizorul»?“. A jucat, iar într-o dimineaţă, Liviu Ciulei a chemat-o să îi propună să facă parte din colectiv. Până în 1989, rolurile au curs: era parte din distribuţia de la Bulandra, dar era chemată şi pentru spectacole de varietăţi în ţară, colaborând cu Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“. A jucat şi în zeci de filme, începând cu „Titanic Vals“ (1964), dar şi în numeroase scheciuri de televiziune, ca binecunoscutul „Noi seara nu mâncăm“.

În 1990, când Dorina Lazăr a înfiinţat Compania Artistică Bucureşti, a chemat-o să joace în spectacolul „Jaful de la miezul nopţii“ de Samy Sayad. Aşa a început una dintre cele mai durabile prietenii din teatrul românesc. Patru ani mai târziu, la Teatrul Odeon, o juca pe Olivine Dubac, în spectacolul „Cumetrele“, alături de Dorina Lazăr. Deşi nu avea nicio replică, a stârnit în repetate rânduri râsetele şi aplauzele publicului. Recordul l-a atins însă în 2004, în timpul spectacolului „Mamouret“ de la Bulandra. Atunci, regizorul tehnic, care avea obiceiul să cronometreze aplauzele la fiecare spectacol, i-a spus oficial: „E spectacolul cu cele mai multe aplauze!“. În primăvara lui 2014, Tamara Buciuceanu-Botez se retrăgea din lumina reflectoarelor. Şi-a jucat ultimul rol la vârsta de 85 de ani.

Foto: În 2018, la sărbătorirea a 65 de ani de la debutul pe scenă, alături de George Ivaşcu, pe scena Teatrului Metropolis; sursa: Teatrul Metropolis

Dorina Lazăr, actriţă:„Niciodată n-a cârtit. Avea un preaplin de viaţă“

 
Actriţa Dorina Lazăr (foto dreapta) a legat o prietenie strânsă cu Tamara Buciuceanu-Botez. A fost o întâmplare aproape inevitabilă, între două mari nume ale teatrului românesc. În 1990, când Dorina Lazăr a pus bazele unei companii independente de teatru, a chemat-o în echipă şi pe Tamara, alături de alţi artişti, precum Mitică Popescu, Mihai Dinvale, Adina Popescu şi Hamdi Cerchez.

Timp de şase ani, au bătut împreună drumurile patriei şi au rămas prietene şi după ce această aventură artistică a luat sfârşit. Au continuat să se viziteze, să râdă împreună chiar până anul acesta, când s-au revăzut cu ocazia aniversării a 90 de ani a Tamarei Buciuceanu Botez. Atunci, Dorina Lazăr a primit cadou un bibelou din vitrina Tamarei, cu o dedicaţie specială.


 „Weekend Adevărul“: Doamna Lazăr, cum v-aţi întâlnit cu Tamara Buciuceanu-Botez?

Dorina Lazăr: Într-un fel, destinele noastre s-au împletit. În 1969, eram actriţă la Teatrul Regional din Bucureşti, iar ea, actriţă la Teatrul Giuleşti. Pentru că doamna Wauvrina se pensionase, Ion Dacian a invitat-o pe Tamara să vină la Operetă cu arme şi bagaje. Ceea ce s-a şi întâmplat şi a rămas ani acolo. Eu am fost distribuită într-un spectacol la Giuleşti şi am venit, practic, pe postul Tamarei Buciuceanu. Da, toamna lui 1969, ştiu exact, pentru că în luna aia m-am mutat de la Teatrul Regional la Giuleşti şi m-am şi măritat. Ţin minte că pe pereţii din holul teatrului erau fotografii din spectacole şi printre ele era şi una cu ea şi cu Ştefan Mihăilescu-Brăila în „Cursa de şoareci“, care pe ea a lansat-o. Dar anii au trecut, a venit Revoluţia, noi ne-am tot întâlnit, dar nu am apucat să schimbăm vorbe sau să ne împrietenim.

Şi cum aţi ajuns să vă împrieteniţi?

După Revoluţie, am făcut nebunia să înfiinţez o trupă, Compania Artistică Bucureşti, fiind în continuare angajată la Teatrul Giuleşti care, după ce a venit Vlad Mugur, a devenit Odeon. Cu trupa am montat două spectacole: „Jaful de la miezul nopţii“, montat de Tudor Mărăscu şi „Sosesc de la Paris“, de Niki Scarlat. În „Jaful de la miezul nopţii“, o piesă franţuzească poliţistă, juca Tamara. Mergeam cu spectacolele mai mult prin ţară pentru că vremurile erau mai mişcătoare. La Bucureşti era mai interesant ce se întâmpla în stradă. În opinia mea – şi asta este o metodă pe care am încercat-o şi când am fost director –, oamenii se cunosc la drum. Atunci vezi cât e de solidar, cât e de drăguţ, cât e de ciufut, cât e de pretenţios, cât e de zgârcit, cât de ofertant e cineva (râde). Şi anul ăsta, în august, când m-am văzut ultima dată cu ea, râdeam şi ne aminteam de deplasările noastre, iar ea îmi spunea: „A fost cea mai frumoasă perioadă din cariera mea“.

Cum aţi descoperit-o pe drum?

Era greu de mers prin ţară. Făceai 200 de kilometri, jucai, făceai iar 200 de kilometri, ajungeai înapoi în Bucureşti la 3.00 dimineaţa. Niciodată n-a cârtit. Niciodată. Avea un preaplin de viaţă. Azi vorbeam cu Adina Popescu şi remarcam: „Domn’e, noi nu am auzit-o niciodată pe Tamara Buciuceanu certându-se cu cineva“. Că mai bârfeam noi, că mai comentam..., dar atât.

Tamara nu mânca seara
Deci putem spune că era un om optimist.

Era un om pozitiv, cu o energie incredibilă pe scenă. Toată viaţa ei mi-a spus: „Sufăr de stomac. Eu nu am voie. Ducu nu-mi dă voie să mănânc aia, nici aia“. Şi evident că serile, după spectacole, eşuam sau la cârciumă, sau în camera de hotel, cu Adina Popescu întinzând masa. Venea Tamara si zicea: „Nu, nu, eu nu mănânc, eu nu mănânc“. Dar ochii i se scurgeau, pentru că era o pofticioasă. Altă dată, când am plecat cu „Jaful de la miezul nopţii“ la Iaşi, ni s-a stricat autocarul. Am jucat în Iaşi, dar a doua zi trebuia să jucăm într-un oraş de lângă Iaşi. Am mers la primărie, am făcut rost de un alt autobuz, era unul din ăla modular, care cred că rămăsese în dotare de la colectivizare. Ne-am dus acolo, dar am întârziat mult, cam trei sferturi de oră. Lumea se pregătea să plece şi Tamara a intrat – parcă era Ana Ipătescu –, strigând: „Nu plecaţi! Am sosit, am sosit! Nu plecaţi, suntem aici!“. Lumea a început s-o aplaude.

Dădeau la televizor fragmente din spectacolul Cătălinei Buzoianu, „O dimineaţă pierdută“, – păi cine mai face azi rolul ăla?! Cine s-ar mai încumeta? Aşa un har de la Dumnezeu, să ştii să cânţi, să ştii să dozezi replicile, să ştii efectul comic! Lucrurile astea vin din instinct. Poţi să dozezi anumite lucruri, dar restul le ai în tine. Dumnezeu a dăruit-o!

Ce roluri de-ale sale v-au impresionat?

La un moment dat, a venit Petre Bokor din Canada cu o piesă extraordinară, „Cumetrele“. E un spectacol scris numai pentru femei, pentru 15 femei. Unul dintre personaje e o soacră care stă într-un cărucior cu rotile. Despre această soacră se vorbeşte, dar ea nu are nicio replică, niciuna. Vreau să vă spun că pe parcursul spectacolului, Tamara avea aplauze la scenă deschisă. Fără o vorbă, dar din atitudine, din ochi, izbutea să provoace râsete în sală. Jucând alături de ea, am învăţat ce trebuie să faci la aplauze. Trebuie să stârneşti spectatorul. Că aplauzele sunt un spectacol în sine, nu e numai o înclinare, e o atitudine din ochi, din mâini, din ţinuta trupului, din energia pe care o faci venind în scenă la aplauze. Ţin minte că, atunci când simţea că se diminuează intensitatea aplauzelor, făcea o mişcare a trupului, ca de dans, şi venea spre public. Iar lumea reizbucnea în aplauze. Mă uitam aseară, că dădeau la televizor fragmente din spectacolul Cătălinei Buzoianu, „O dimineaţă pierdută“, – păi cine mai face azi rolul ăla?! Cine s-ar mai încumeta? Aşa un har de la Dumnezeu, să ştii să cânţi, să ştii să dozezi replicile, să ştii efectul comic! Lucrurile astea vin din instinct. Poţi să dozezi anumite lucruri, dar restul le ai în tine. Dumnezeu a dăruit-o! Vine dintr-o familie în care s-au cultivat, cu oameni care n-au săpat la vie. Ce familie bogată, vă daţi seama, o familie în care sunt George Constantin, Tamara Buciuceanu, Iulia Buciuceanu, Mihai Constantin. Şi înţeleg acum că băiatul lui Mihai e la UNATC, iar lumea spune că e foarte talentat. Superb!

Spuneaţi că v-aţi văzut în august. Cum a fost?

Da, am fost pe 10 august, de ziua ei, cu Adina Popescu. Ne-a primit cu şampanie franţuzească, cu tort, cu prăjituri. Casa era plină de flori. Vorbesc şi mi se face pielea de găină, îmi vine să plâng, pentru că am stat vreo trei ore de vorbă şi ne-am trezit că aveam cu 30 de ani mai puţin. Am râs atât de mult, era absolut lucidă! Ne-am adus aminte de toate drăciile, de toţi colegii, de farsele pe care ni le mai făceam. La un moment dat, am întrebat-o: „Tamara, uită-te aici la mine, dacă cineva ţi-ar spune acum: «Hai, Tamara, sus pe scenă!», ce-ai face?“. „Imediat m-aş urca!“, aşa mi-a răspuns. Şi o chestie amuzantă: avea vitrinele pline cu lucruşoare, aduse de ea de prin nenumăratele, sutele de turnee pe care le-a făcut. Nu ştiu cum a mişcat Adina Popescu scaunul, că a dat de pământ cu o grămadă dintre ele. Am început să le adunăm şi Adina i-a spus: „Vreau să iau ceva de aici de la tine pentru că vreau să rămân cu o amintire“. I-a dat un căţeluş, un pitic, nu mai ştiu. Iar mie mi-a dat o morsă mică, un bibelou, şi mi-a spus: „Uite, asta ţi-o dau ţie pentru că mie Morsa mi se spunea“. Într-adevăr, mi-am adus aminte că aşa i se spunea în teatru: Morsa.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

6 Comentarii

luca Adrian
19.10.2019, 10:31:06

Excelent acest articol......Felicitari!!!

+4 (4 voturi)
*
19.10.2019, 11:45:01

Superb! Așa da!

+4 (4 voturi)
foarte atent
19.10.2019, 12:51:42

si totusi, de ce nu manca seara? e foarte important, nu? trebuie sa aflam lucrul asta care explica cum de era mare actrita , n-asa!?

0 (2 voturi)
Mihai Tarnopol
19.10.2019, 14:30:26

Super articol. Parca e de necrezut ca a plecat si Tamara Buciuceanu. Ultima dintr-un sir care in doar cativa ani ne-a lasat foarte saraci: Beligan, Marin Moraru, Albulescu, Stela Popescu, Ion Besoiu, Carmen Stanescu, Sebastian Papaiani.

+1 (1 vot)
foarte atent
19.10.2019, 17:55:56

hmmm...ca varsta, de necrezut nu are cum, ca mai toti bateau secolul ! ca valoare, iarasi, niste comedianti, umflati de regimul comunist, ca supapa pentru bobor...hai sa ne radem macar, ca murim de foame si de frig !! poate Moraru si Besoiu erau valori, ceilalti....no coment: RIP !

-1 (1 vot)

Vezi toate comentariile (6)