Teatru online. Întâlnire cu două domnişoare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Imagine din cadrul spectacolului Domnişoara Nastasia, de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad
Imagine din cadrul spectacolului Domnişoara Nastasia, de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad

Scriu astăzi despre două spectacole. Primul de la Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad, cel de-al doilea de la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca. Văzute odinioară în sală, revăzute zilele trecute datorită difuzării lor în versiune online.

Dincolo de barieră

Teatrul „Ioan Slavici“ din Arad îşi reconfirmă periodic marca de identificare reclamată de emblema de teatru clasic, prin revenirea la texte din fondul verificat, de aur, oricum de succes garantat a literaturii dramatice româneşti interbelice.

A făcut-o, de pildă, în anul 2013, printr-un spectacol clar, limpede, aşezat, construit fără inutile exaltări şi autoadmiraţii ale egoului regizoral cu Domnişoara Nastasia, binecunoscuta piesă a lui George Mihail Zamfirescu. Laurian Oniga a plănuit un spectacol care nu şochează prin cine ştie ce focuri de artificii menite să certifice ori să omagieze gratuite ori fals-noi modalităţi de lectură.

Am revăzut online o montare ce respectă textul, care nu îl agresează, care nu translatează gratuit scene din actul al treilea în actul întâi, aşa cum s-a mai întâmplat în alte cazuri, în care există o coincidenţă aproape perfectă între fabulă şi subiect. Aşa încât Domnişoara Nastasia la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad poate fi calificat, fără teama de a greşi, drept „un spectacol din alte vremuri“, nu în sensul că ar fi unul prăfuit ori depăşit, ci datorită grijii arătate lucrului cu actorul, acesta fiind socotit de directorul de scenă Laurian Oniga „cea mai frumoasă imagine teatrală“, lucru însuşit şi confirmat scenic şi de cei doi interpreţi ai rolurilor principale: Carmen Vlaga- Bogdan (Nastasia) şi Ovidiu Crişan (Vulpaşin), semnatarii unor creaţii actoriceşti izbutite, probabil cele mai izbutite din întreaga montare. Ceea ce, la urma urmei, e un semn de normalitate şi de corectă stabilire a priorităţilor regizorale.

Domnişoara Nastasia a fost scrisă de G. M. Zamfirescu pe când avea doar 28 de ani, în anul 1926. A fost citită şi a primit binecuvântarea, fie şi numai parţială lui E. Lovinescu şi a cenaclului Sburătorul, fapt ce a contat, probabil, în prompta reprezentare a textului care a ajuns pe scenă tot în anul 1926. Nu acest detaliu s-ar cuveni să ne mire. Ci că Domnişoara Nastasia, o piesă despre aspiraţii neîmplinite, despre nedrepte şi puternice stratificări sociale, despre dorinţa evadării cu orice preţ undeva, într-un altundeva ce trebuie să fie negreşit un loc mai bun, mai curat, mai frumos, mai puţin afectat de vulgaritate ori de mizerie, o piesă despre pasiune, despre dragoste şi despre moarte, dar mai cu seamă despre neputinţă a stârnit nu neapărat controverse acute, cât mai degrabă opinii divergente în rândul corifeilor criticii literare româneşti din vremea premierei absolute. Găsim în cartea Istoria dramaturgiei româneşti contemporane a lui Mircea Ghiţulescu un inventar al acestor opinii. Le reproduc, încercând să le evaluez posibilul impact în spectacolul arădean. Lovinescu a apreciat îndeosebi „pictura de mediu“. Criticul crede că Gemi Zamfirescu a reabilitat într-un anume fel mahalaua bucureşteană, a reabilitat-o prin raportare la felul în care a surprins-o Caragiale în piesele lui. Mă tem că Lovinescu exagerează atunci când scrie că tânărul dramaturg a redescoperit mahalaua ca tezaur ignorat al „seriosului, al pateticului, al poeziei chiar“. Laurian Oniga nu cade în capcana de a muşca, fie şi indirect, din exagerările lovinesciene, dar nici nu aduce pe scenă o mahală din cale afară de promiscuă, de înnegrită. Da, sunt multe lucruri urâte în spatele barierei, se bea, câteodată de durere, alteori din viciu, cel mai adesea spre a mai uita de necazurile zilnice (aşa cum face Ion Sorcovă, bine, foarte bine jucat de Ovidiu Ghiniţă). Cârciuma, cu feluriţii ei clienţi, unii urgisiţi de soartă, e spaţiul în care se concentrează contradicţiile şi durerile mahalalei (Constantin Florea, Dan Covrig, Robert Pavicsits, Claudiu Oblea) şi acolo devine limpede că „indiferent că ne cheamă Ion, Gheorghe sau Tudor, de fapt pe toţi ne cheamă Durere“. Momentele ce se consumă în respectivul spaţiu sunt bine realizate şi uite aşa se confirmă că avea dreptate Camil Petrescu atunci când socotea că piesa e scrisă cu nerv teatral. Mahalaua e doldora de vorbărie, de bârfă, fetele din Cartierul Veseliei sunt gureşe, invidioase şi gata la compromisuri morale (Oana Kun, Liliana Balica, Roxana Sabău, Alina Danciu), numai vesele cu adevărat nu sunt. E acolo şi multă făţărnicie, şi multă răutate (lucru relevat de jocul Oltei Blaga, distribuită în Vecina), mişună în voie haimanale (Ionel Bulbuc), dar e şi multă sărăcie (Călin Stanciu), mai sunt şi aspiraţii neîmplinite (relevantă, în acest sens, secvenţa în care Paraschiva, interpretată de Carmen Butariu, îşi regăseşte, pentru o clipă, inocenţa pierdută). Tudor Vianu descoperea în Domnişoara Nastasia reminiscenţe din Azilul de noapte, din Cadavrul viu, din Patima roşie. Urmărind montarea arădeană, gândul m-a dus mai cu seamă la piesa lui Gorki, dar şi la Nunta însângerată.

S-a speculat mult asupra identităţii Nastasiei. Unii au văzut în ea un fel de Ancă din Năpasta şi nu s-ar putea spune că felul în care şi-a elaborat rolul Carmen Vlaga-Bogdan i-ar contrazice cu totul. Valeriu Râpeanu a vorbit despre caracterul viril al personajului. E confirmat în montare în special de raporturile Nastasiei cu Luca, în spectacolul arădean dându-ni-se ocazia să ne întâlnim cu un Luca firav, şters, aproape de nebăgat în seamă (Ştefan Statnic). Singurul care îi poate ţine piept fetei lui Ion Sorcovă, dar care devine vulnerabil din pricina iubirii arzătoare pentru ea e Vulpaşin. Ovidiu Crişan e deţinătorul temeinic, serios al rolului..

Meritul lui Laurian Oniga constă în capacitatea de a fi oferit o viziune organică asupra piesei, de a fi pus de acord ceea ce părea a fi contradictoriu în ea. De a fi subliniat ideea că Mahalaua Veseliei e un azil de noapte de la margine de Bucureşti, azil ai cărui pensionari sunt lipsiţi de orice şansă. Decorul Luminiţei Penişoară e unul previzibil, costumele Oanei Cătălina Văran potrivite, cu unele excepţii, prezenţa lui Gradev Ilko (muzica live) utilă, însă ameninţată pe alocuri de pericolul de a deveni câteodată ba pleonastică, ba tautologică.

Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad - DOMNIŞOARA NASTASIA de G.M. Zamfirescu

Decorul: Luminiţa Penişoară

 Costumele: Oana Cătălina Văran

 Light design: Cornel Dume

 Cu: Carmen Vlaga -Bogdan, Ovidiu Ghiniţă; Ovidiu Crişan, Ştefan Statnic; Oltea Blaga; Oana Kun, Sebastian Neteda, Constantin Florea, Dan Covrig, Liliana Balica, Roxana Sabău, Alina Danciu, Ionel Bulbuc, Călin Stanciu, Robert Pavicsits; Claudiu Oblea, Attila Knapik, Iosif Tari, Dalian Iorga, Marius Catană

Data difuzării on line: 15 aprilie 2020

2. Cont şi decont

Dincolo de toate distanţările, inovaţiile, actualizările – unele justificate, altele mai puţin – la care face apel regizorul Felix Alexa în modul în care a citit piesa Domnişoara Iulia la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (adaptarea Vajna Noémi), un lucru e sigur. Spectacolul e unul care nu trãdeazã esenţa piesei, chiar dacã acţiunea e reaşezată într-un răstimp temporal mult mai apropiat de zilele noastre decât de momentul scrierii ei (1888) – de unde decizia de a plasa niţeluş cam gratuit, în decor, vreo câteva telefoane interioare prin care servitorilor Jean şi Kristin li se transmit ordinele stăpânilor – şi, încă şi mai important, transferată stilistic din registrul realismului în cel al naturalismului.

aa

La intrarea în sală (spectacolul se joacă în formula de studio) o vedem pe Kristin (Kató Emöke) pregătindu-i cina iubitului ei, Jean (Bogdán Zsolt), cel cu care urmează să se căsătoreascã. Şi nu doar o vedem, ci  o  şi simţim deoarece simţul olfactiv ne este solicitat de o mâncare ce se pregăteşte aievea. Totul – de la mobilele de bucătărie la ustensilele de menaj – e absolut autentic, aşa cum autentice sunt şi cele câteva coşuri de mere dispuse în spaţiul de joc (scenografia: Carmencita Brojboiu). Coşuri de mere cu valoare simbolică, dar prin care mitul biblic e cumva inversat fiindcă respectivele fructe sunt mai curând indiciul tentaţiei exercitată de Jean asupra stăpânei sale. Coşuri de mere ce vor fi răsturnate,iar fructele împrăştiate în momentul în care, exasperată de conştientizarea evidenţei cã e incapabilă de iubire autentică şi disperată de propria-i singurătate, la îndemână nefiindu-i decât sexul, sexul şi nu dragostea, Iulia (Pethö Anikó) i se dăruieşte, într-un fel de inconştienţă asumatã, valetului Jean.

aa

 În noaptea de Sânziene, aşa cum apare ea desenată în montarea clujeană, nu doar simţurile sunt exacerbate la maximum, ci şi tensiunile dintre personaje. O stare de febricitate, de teamă, senzaţia pericolului iminent o marchează în primul rând pe Kristin, eterna supusî capriciilor lui Jean. Aşa cum e jucatã, strâns, concentrat, nervos, adică foarte bine de cãtre Kató Emöke, e limpede că femeia simte că ceva deloc bun urmează să se întâmple. Agitat, nervos, mai nemulţumit şi mai complexat ca niciodată de propria condiţie socialã e deopotrivă valetul Jean, cu o admirabilă minuţie a detaliilor adus în scenă de Bogdán Zsolt. Cu disperarea presimţirii acordului final evoluează deopotrivă interpreta Iuliei, Pethö Anikó, o Iulie frumoasă, deloc nesenzuală, nicidecum uscată şi prin aceasta mult mai complicatã şi, desigur, mai tragică decât poate părea la o lectură superficială.

Cele trei personaje sunt marcate de tragismul actului gratuit. Jean e absolut conştient că, dincolo de zbaterile sale şi în pofida farmecelor lui, nu va pune niciodată mâna pe averea Iuliei, că planurile sale de viitor mare hotelier nu sunt decât vise, Iulia ştie, la rându-i, foarte bine că  noaptea de sex cu Jean e doar un succedaneu şi, poate chiar presimte că, la capătul ei, va avea de achitat o factură extrem de încărcată, teribilă, Kristin intuieşte cã se află în clipa deciziilor majore.

aa

Tocmai de aceea spuneam cã Domnişoara Iulia, în regia lui Felix Alexa, nu neagă deloc piesa strindbergiană, nu stabileşte cu textul relaţii antagonice, montarea lui fiind

în continuare una despre cont şi decont, despre iubire şi ură, despre atracţie ţi repulsie. şi chiar dacã, cel puţin în reprezentaţia văzută de mine, intensitatea relaţiilor nu a fost constant aceeaşi, (în versiunea video lucrurile mi s-au părut a sta niţeluş altfel) Felix Alexa şi-a reconfirmat o însuşire esenţială. Aceea a ştiinţei lucrului cu actorii.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca –

DOMNIŞOARA IULIA de August Strindberg

 Traducerea în limba maghiară: László Lontai

 Adaptarea: Vajna Noémi

 Regia artisticã, ilustraţia muzicalã şi light design: Felix Alexa

 Scenografia: Carmencita Brojboiu

Cu: Pethö Anikó, Bogdán Zsolt, Kató Emöke 

Data difuzării on line: 25 aprilie 2020

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy, zână-măseluţă. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite