Teatru online. Spectacole timişorene

Continuăm azi comentarea unor spectacole de teatru difuzate one line. A venit rândul unor montări ale Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara.

1.Actoria la loc de frunte

Nici nu mai ştiu de câte ori am spus şi scris, în glumă, desigur, că nimeni nu mai vrea premiile UNITER, dar toată lumea şi le doreşte. Numai aşa se explică de ce aproape că nu există discuţie ceva mai îndelungată între doi oameni de teatru - la o cafea, la un pahar de vin sau la o bere (aici particulele un, respectiv o sunt, indubitabil, articole nehotărâte şi nicidecum numerale) - în cursul căreia să nu se discute despre respectivele premii.  Despre omisiunile, nedreptăţile, preferinţele şi ticurile juraţilor.

Mai mult. Nici un artist, fie el actor, regizor, scenograf,  chiar şi critic, nu mai aspiră la nici un fel de premiu. Doar suferă teribil atunci când nu îl ia. Suferă atât de tare şi atât de definitiv încât îşi anunţă despărţirea pe viaţă de festivalul ce nu i l-a acordat. Aşa s-a întâmplat tot zilele trecute când a avut loc la Bucureşti Festivalul Undercloud. 

În discuţii de genul celor amintite mai sus,  e şi observaţia că juriile UNITER nu sunt sensibile decât la spectacolele cu bugete mari. La montările cu distribuţii ample şi cu decoruri costisitoare. Cu decoruri baroce.

Nopţi albe, spectacol al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara pe care l-am văzut la vremea lui în sală şi pe care l-am revăzut on line nu corespundea şi nu corespunde condiţiilor de mai sus. Din alte puncte de vedere, cred că lucrurile ar putea să stea astfel.

 Mai exact. Nopţi albe, spectacolul pe care regizorul italian Stefano de Luca l-a montat la Timişoara, slujindu-se de o adaptare proprie după una dintre scrierile de început ale viitorului romancier de căpătâi F.M. Dostoievski, nu este ceea ce îndeobşte se cheamă un spectacol „mare”. Dar un spectacol bun şi mai ales „cu rost” este. Această realitate este în afara oricărei îndoieli. A dovedit la vremea lui că la Naţionalul timişorean ideea de repertoriu chiar are substanţă. Că repertoriul nu înseamnă aici doar o listă de nume cu regizori ce montează numai titlurile la care ţin ei neapărat. Că Teatrul e interesat de diversitate şi de satisfacerea preferinţelor feluritelor sale „publicuri”.

Mai concret, Nopţi albe, spectacol sentimental asemenea prozei ce l-a inspirat, definită ca atare de tânărul Dostoievski însuşi, spectacol „clasic” e unul bazat pe emoţie.  E adevărat. Adaptarea lui Stefano de Luca nu e una chiar fără cusur. Nu s-a putut abstrage în totalitate dominaţiei epicului. Are însă meritul de a transfera clar, coerent şi cu respect faţă de poveste şi faţă de apetitul pentru poveste al publicului scrierea lui Dostoievski. Nici adaptarea, nici spectacolul nu sunt scutite de un anume patetism ce există, orice s-ar spune, ca atare în textul lui Dostoievski. A se vedea în acest sens finalul prozei, un final pe care montarea l-a epurat şi bine a făcut. Respectivul patetism literar ţinea parţial de stângăciile debutului dostoievskian, parţial de gusturile epocii. Patetismul teatral de acum ţine de „sufletul italian” al adaptatorului şi regizorului Stefano de Luca, dar şi de dorinţa lui de a face un spectacol à la russe. Amestecul acesta se vede şi în ilustraţia muzicală de care se slujeşte montarea, acompaniamentul de pian de factură slavă combinându-se cu fragmentele bine alese din opera Bărbierul din Sevilla. O întreagă secvenţă a montării e construită pe baza uverturii binecunoscutei capodopere. Iar secvenţa cu puternic iz comic, convingător susţinută actoriceşte de interpreţii Andrea Tokai (Bunica), Mirela Puia (Fiokla), Matei Chioariu (Celălalt) şi Mădălina Ghiţescu-Petre (Nastenka) are funcţie contrapunctică şi înviorează montarea, salvând-o de primejdia căderii în monotonie. Un trio muzical prefaţează triunghiul sentimental efemer despre care vorbeşte la un moment dat montarea. Mădălina Ghiţescu-Petre, Matei Chioariu, Andrea Tokai şi Mirela Puia pe scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara.

Un al treilea atu al spectacolului timişorean constă în faptul că acesta înseamnă o şansă oferită interpreţilor rolurilor principale, Mădălina Ghiţescu-Petre şi Călin Stanciu jr. Şansă a revenirii pe scenă şi şansă a împrospătării mijloacelor de expresie artistică. Deşi, la ora premierei tineri, foarte tineri, nici Mădălina Ghiţescu, nici Călin Stanciu jr. nu sunt nişte necunoscuţi. Dimpotrivă. Numai că Mădălina Ghiţescu-Petre, de pildă, s-a făcut remarcată aproape în exclusivitate în spectacole pe texte cât se poate de contemporane, produse de teatre independente. După un rol de mai mică întindere în Anna Karenina, o altă producţie a Naţionalului timişorean, Mădălina Ghiţescu-Petre are acum şansa evoluţiei pe o partitură „clasică”, de dimensiuni consistente. O partitură ce îi evidenţiază sensibilitatea, capacitatea de a da expresie vâltorilor sufleteşti, iubirii, deznădejdii, falsei opţiuni iluzoriu salvatoare, deciziei reale care şi bucură, şi răneşte în egală măsură.

Călin Stanciu jr. face şi el un rol diferit de cele cu care ne-a obişnuit. De obicei „rebel fără cauză”, actorul de doar 28 de ani, împliniţi atunci la numai o zi înainte de momentul primei ridicării de cortină, are acum sarcina de a găsi soluţii pentru un personaj „în cheie clasică”. Un „visător”, cum îl defineşte Dostoievski. Un sentimental şi un altruist, cum apare el în raport cu Nastenka. Un „sacrificat” prin raportare la opţiunea finală a acesteia. Un „împăcat cu soarta” după cum ni-l relevă finalul. Rezultatul e notabil, în pofida faptului că tânărul Călin Stanciu jr. mai are de soluţionat o seamă de probleme de rostire. „Nopţi albe” Într-un rol secundar, nu foarte bogat în cuvinte, dar care poate deveni interesant prin felul felul în care e sugerată discreţia prezenţei contrabalansată prin impactul apariţiei personajului asupra Nastenkăi îl vedem pe Matei Chioariu. Apariţia e echilibrată iar impresia e pozitivă. Andrea Tokai şi Mirela Puia deţin roluri „de coloratură”. Ambele actriţe au haz şi au simţul măsurii.

Linda Riccarcdi a gândit un decor simplu. Compus din câteva pânze şi câteva practicabile şi nimic mai mult. Un decor economicos şi eficient. Funcţional, cum se spune şi se scrie îndeobşte. Care, cu ajutorul light-design-ului conceput de Lucian Moga, „joacă” cu efect antitezele aproape/departe, real/inefabil, concret/misterios.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara; NOPŢI ALBE;

 Adaptare după F.M. Dostoievski de Stefano de Luca;

Traducerea: Flavia Pantaleone;

Regia artistică: Stefano de Luca; Scenografia: Linda Riccardi;

Light design: Lucian Moga;

Cu: Mădălina Ghiţescu-Petre, Călin Stanciu jr., Matei Chioariu, Andrea Tokai, Mirela Puia

Foto:Adrian Pîclişan

Data difuzării on line- 1 aprilie 2020

2. Cacealmaua

Din caietul de sală (redactori- Codruţa Popov şi Gianina Jinaru- Doboş) al spectacolului cu piesa Fraţi ( a nu se confunda cu Fraţii, textul lui Sebastian Barry) aflăm că ea reprezintă prima creaţie a unui scriitor american pe nume Dave Williams.

A fost scrisă, mai curând în glumă, e rezultatul unui pariu făcut de Williams cu nişte amici cu care ciocnea o bere. Cum pariul a fost câştigat, Dave Williams a mai înregistrat vreo două-trei recidive.

Scrierea lui Williams poate fi calificată drept o farsă de esenţă superioară, o comedie neagră sau o comedie bufă. Cum doriţi şi cum vă place. Recurge la o seamă de topoi cu mare succes în literatură, indiferent că e vorba despre genul epic sau dramatic. Întâlnirea periodică, mai de voie- mai de nevoie a unui număr fix de personaje care au multe lucruri în comun, dar şi multe diferende, spaţiul închis, izolarea, deznodământul- surpriză.

Mai concret. Frank, Peter şi Wallie sunt fiii unuia şi aceluiaşi milionar. Primul dintre ei este alcoolic, celălalt  un mincinos notoriu, iar cel mic este unanim considerat tembel. Niciodată relaţiile dintre cei trei nu au fost prea bune. Tatăl lor, milionarul, s-a gândit să le îndrepte. Drept pentru care le-a condiţionat dreptul la moştenire (bănuită a fi una colosală) de o întâlnire anuală de 36 de ore. Preţ de zece ani cei trei au obligaţia de a se vedea într-o cabană izolată, urmând ca la încheierea acestei multianuale probe de rezistenţă să intre în posesia moştenirii. Pe care tustrei o bănuiesc a fi de-a dreptul fabuloasă.

Piesa surprinde ceea ce se întâmplă- şi se întâmplă multe!- la ultima întâlnire. Numai că cel mai teribil este finalul de care cei trei iau cunoştinţă graţie unei scrisori ce le este adusă de un mesager. Aparent un  om cumsecade, care îi salvează, contra-cost, fireşte, de la moartea prin inaniţie (Wallie a uitat să aducă mâncarea, cabana este înzăpezită), dar le şi livrează teribila veste că nu au moştenit altceva nimic decât derăpănata cabană a întâlnirilor lor silite. Banii milionarului fiind donaţi unui proiect de natură umanitară.

Începutul spectacolului pus în scenă, în anul 2017, la Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Timişoara de Florin Piersic jr. este cât se poate de înşelător. Mai-mai să crezi că regizorul a căzut în greşeala de a face din Fraţi un copy paste după Vestul singuratic de la Teatrul Nottara, o montare în care joacă, în direcţia de scenă a lui Cristi Juncu. Nici vorbă. Lucrurile se schimbă destul de repede, Florin Piersic jr. optând inspirat pentru registrul şi formula stilistică a comediei bufe.

Există în spectacol nenumărate transferuri din marele mut, din filmele cu Stan şi Bran care, la rându-le, au valorificat modelul comediei italiene din secolul al XVI lea. Jocul actoricesc se dovedeşte a fi unul de  foarte bună calitate- sunt buni şi Florin Piersic jr., şi Matei Chiuariu, şi Călin Stanciu jr,, acestuia din urmă luându-i la un moment dat locul Alexandru Pîntea, drept care le trecem cu vederea micile exagerări, îngroşatul cam cu nemăsură. Bună şi de efect, în linie parodică, este şi apariţia lui  Marko Adžič, în rolul episodic al Pădurarului.

Poate că spectacolul (să fie vorba doar de reprezentaţia văzută de mine?) este un pic cam lung, poate că surpriza este înlocuită, pe alocuri, de mici monotonii. Ele mi s-au părut ceva mai estompate în urmă cu un an când am revăzut spectacolul cu ocazia Festivalului de Teatru Nou de la Arad. Dar conservate pe înregistrarea video. La urma urmei,  nu aceste pasagere defecte contează, nu ele sunt majoritare. Ci râsul sănătos, deconectant, neintelectual, însă de bună calitate. Buna dispoziţie cu care pleacă acasă spectatorii.   

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara- FRAŢI de Dave Williams

Traducerea:Florin Piersic jr.

Regia: Florin Piersic jr.

Scenografia: Tudor Prodan

 Sound design: Sebastian Hamburger

Cu: Florin Piersic jr., Matei Chioariu, Călin Stanciu jr., Marko Adžič

Foto:Adrian Pîclişan

Data difuzării on line: 29 martie 2020

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy.