Teatru

articolul anterior articolul urmator

Teatru online. Marea dramaturgie românească pe scenă

16
5 Jun 2020 07:45:55
Mircea Morariu
Scenă din piesa „O scrisoare pierdută“ de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca
Scenă din piesa „O scrisoare pierdută“ de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

Astăzi, cronici la spectacolele cu  ‘’O scrisoare pierdută ‘’ ,pus în scenă de Tompa Gábor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca şi ‘’Ultima oră de Mihail Sebastian ’’, regizat de Anca Ovanez-Doroşenco la Teatrul Naţional din Bucureşti.

1.O scrisoare către lumea de azi

Fişa postului îi impune  criticului să nu aibă faţă de un spectacol pe care urmează să-l vadă şi despre  care doreşte apoi să se pronunţe nici un fel de prejudecăţi. Pe urmă, realizările autentice, cele care stârnesc interesul fiindcă în ele se concentrează talent şi gândire artistică necontrafăcute, se cuvin întâmpinate cu o nedisimulată stare de bucurie, indiferent de forma lor de prezentare. Abia pe urmă, în faţa colii de hârtie, criticul are datoria să producă argumente, să-şi explice sieşi şi celor ce îl citesc raţiunile ce au determinat respectiva stare de bucurie.

Desigur, cronica nu se confundă cu analiza de spectacol, dar ea nu exclude nicidecum o judecată estetică mai cuprinzătoare şi mai profundă. Într-o carte intitulată Caragiale? (Editura Dacia, Cluj, 2002), Maria Vodă- Căpuşan dă exemplul lui Camil Petrescu care, atunci când scria cronică dramatică (ori chiar sportivă), nu se mărginea la ceea ce acoperă îndeobşte această specie. Pentru autorul Modalităţii estetice a teatrului, conta armătura teoretică a comentariului ca o posibilă soluţie de a replica actului scenic, de a se conjuga cu acesta. De altminteri, Camil Petrescu îşi află un ilustru precursor în Mallarmé care în clipa când scria despre Hamlet  ori chiar despre un divertisment de bâlci  oarecare, adăuga remarcabile aprecieri teoretice.

Spectacolul cu O scrisoare pierdută  de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, regizat de  Tompa Gábor, e unul dintre acelea ce îi dă criticului de lucru. Chiar dacă lucrarea scenică produce o bucurie, hai să-i spunem limitată prin comparaţie cu altele ale aceluiaşi director de scenă. Dacă e cât se poate de limpede că nu ne aflăm în faţa celui mai izbutit spectacol al lui Tompa, la fel de clar e că el nu poate fi expediat din vârful condeiului. Ridică o seamă de întrebări fiindcă se plasează într-o paradigmă ideatică adesea invocată (Caragiale precursor al lui Ionesco) şi, de asemenea, înseamnă o tentativă estetică profitabilă de „subminare” a „canonului Sică Alexandrescu” care, deşi extrem de îndepărtat, cunoscut de cei de azi mai curând prin înregistrări ori prin Introducerea la caietul de regie pentru O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale (E.S.P.L.A., 1953) exercită , fie şi indirect, o oarecare presiune. Asta în pofida faptului că cele două montări ale celebrei piese înfăptuite în anii ’70  ai secolului trecut de Liviu Ciulei la Teatrul „Bulandra” ori chiar tentativa mai puţin izbutită de la sfârşitul anilor ’90 a lui Alexandru Tocilescu de la Naţionalul bucureştean au modificat în bună măsură esenţa canonului.

Prima întrebare ce apare firesc, încă înainte de ridicarea cortinei de fier, în momentul în care arunci o privire, chiar superficială, asupra afişului ori a caietului de sală, e de ce a optat Tompa pentru o distribuţie în care toate rolurile masculine sunt jucate de femei, iar Zoe e interpretată de un bărbat (Bács Miklós). Odată reprezentaţia începută (cortina aceea de fier  parcă e un rapel informal la Discipolii, un alt spectacol al aceluiaşi regizor, mostră subtilă de teatru politic) o ipoteză prinde contur, iar demonstraţia pe care Tompa Gábor o produce întru susţinerea ei nu e nicidecum de neluat în seamă. Nu e  deloc vorba despre o ilustraţie frivolă, la prima mână, a mult citatei replici „Zoe, Zoe, fii bărbată!”, ci ceva mult mai complex, mult mai în consonanţă cu felul superior de a concepe teatru al autenticului creator care e Tompa. Reconvocând în stil original acel „simţ enorm şi văz  monstruos” definitoriu pentru atitudinea estetică şi nu numai a lui Caragiale, regizorul disecă lumea de azi în care transplantează nicidecum forţat personajele caragialene. O lume în care până şi ceea ce poate fi socotită o ultimă valoare, de natură biologică, a umanităţii, cea a împărţirii pe sexe, e anulată, în care transferurile sunt percepute ca naturale şi la ordinea zilei. Dincolo de această idee în jurul căreia se ordonează şi coagulează spectacolul, alte argumente sunt aduse de directorul de scenă întru surprinderea aspectelor politicianismului de azi şi a aspectelor sale conjuncte. Spaţiul în care se consumă întâmplările e al unui w.c. public utilat în chipul cel mai modern, loc în care toate personajele se deşartă cu voluptate. Arta lui Tompa e că recursul acesta la biologic şi fiziologic nu se transformă în ceva obscen, trivial, că fiziologicul e formă de definire morală, de subliniere a unei imoralităţi dacă nu chiar  amoralităţi absolute. Împreună cu scenograful T. Th. Ciupe, regizorul găseşte vehiculul vizual cu ajutorul căruia doreşte să sublinieze ideea că pe plaiurile mioritice politica eşuată în politicianism e sinonimul dejecţiei publice. Din când în când, o îngrijitoare, denumită generic Femeia în vârstă, unicul personaj feminin jucat în spectacol de o femeie (Albert Júlia) intervine spre a face curăţenie. Dar ar fi cu totul fals să credem că această femeie, la rându-i asexuată, înveşmântată precum activistele de partid de odinioară, ar fi simbolul imaculatului.

La începutul celei de-a doua părţi a spectacolului, aceeaşi femeie, plasată în faţa unui microfon, rosteşte cu ridicol patos patriotic contrafăcut câteva versuri din literatura clasică maghiară, versuri confiscate, din câte mi se spune, de naţionaliştii unguri. Semn că boala politichiei e peste tot malformatoare, indiferent de spaţiu, generatoare de ravagii, implicând aberaţii ce cu greu pot fi mascate de lustrul spaţiilor şi al obiectelor. Mărturisesc că pentru o clipă, în timpul spectacolului, falsa atmosferă aseptică ce se străduieşte să ascundă inimaginabile murdării pe care o sugerează regizorul, m-a dus cu gândul la opulenţa exorbitantă din Casa Poporului reciclată în Palatul Parlamentului, adăpostul în care somnolează „aleşii neamului”, principalul simbol al „fragilei noastre democraţii” (parcă tot mai fragilă de 16 ani încoace), topos al mascaradei şi imposturii. Iar la ora când scriu mă obsedează imaginea unei deputate de la Putere, cu nume insipid dar şi cacofonic, ce, după modelul „ştafetei nevăzute” cerea „ciocul mic” că doar acum „ei” sunt în fruntea bucatelor în numele unei dreptăţi şi al unui adevăr de o sluţenie fără cusur, „aleasă” care habar nu avea ce se întâmplă în luxoasa sală cu leptoape, dar care examina cu alura de expertă comunistă de odinioară şi cu voluptate de ţoapă din ziua de azi termopanele din interior, obiect-fetiş al politicianismului dâmboviţean.

Al doilea lucru ce se  cuvine detaliat în comentariul asupra felului în  care Tompa Gábor trimite cu ajutorul spectacolului de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj o scrisoare către cei de azi e inserarea lui într-o paradigmă ionesciană. Se citează adesea celebra frază a lui Eugčne Ionesco din articolul Portretul lui Caragiale inserat în Note şi contranote - „Principala originalitate a lui Caragiale este că toate personajele sale sunt nişte imbecili…Eroii lui Caragiale sunt nebuni după politică. Sunt nişte cretini politici”. Mai puţin pus în evidenţă e detaliul că în cuprinsul aceluiaşi articol Ionesco îl compară pe Caragiale cu Feydeau ori cu Labiche, abili constructori de vodeviluri. În cartea deja menţionată, Maria Vodă- Căpuşan apreciază că o atare comparaţie l-ar plasa pe autorul Scrisorii pierdute „într-un teritoriu al mediocrităţii comice”. Subscriu, cu amendamentul că, ne place ori nu, Feydeau ori Labiche sunt, în felul lor, precursori ai teatrului absurdului, tot la fel cum în aceeaşi familie a precursorilor acestui gen de teatru a cărui valorificare pe scenele româneşti îşi are în Tompa Gábor un maestru, se situează A. P. Cehov. Sunt în această montare o seamă de secvenţe percutante prin care regizorul îl introduce pe Caragiale în familia „absurzilor”. Cuplul Farfuridi –Brânzovenescu, excelent siluetat de actriţele  Pánek Kati şi Albert Csilla e unul de extracţie mai curând beckettiană. Dar Zaharia Trahanache ce-şi lasă mesajele către Tipătescu bătute la maşină ni se înfăţişează în antologica scenă a adunării electorale asemenea unui personaj ionescian remarcabil compus de Kali Andrea. Şiretul Agamiţă Dandanache, nu doar pitoresc, ci şi cu miză artistică reală interpretat de M. Kántor Melinda, apare pe scenă în chip savuros,  asemenea unui cadavru ambulant ce are nevoie spre a se deplasa de un cadru metalic. Şi din nou e de remarcat că în compoziţia lui e ceva din decrepitudinea personajelor beckettiene. Kézdi Imola realizează un Caţavencu de extracţie cabaretistică. El smulge microfonul pe care-l poartă de acolo până acolo ca în şuşanelele de proastă calitate cabotinii ieftini. Skovrán Tünde, debutantă la vremea premierei, prin 2005-2006, curajos distribuită în rolul Tipătescu, mai ore, ori mai avea la acea dată, până a identifica adevăratele energii ale personajului, Laczó Júlia lasă o bună impresie în Pristanda, un Pristanda care pentru un moment ni se înfăţişează în fustă, subliniindu-se astfel natura histrionică, puterea de metamorfozare a personajului. Iar cum pe scenă apare mereu un copil, dublu, copie în miniatură a lui Pristanda, avertismentul lansat de Tompa  e cât se poate de limpede. Cetăţeanul turmentat e ca la carte jucat de Boldizsár Emöke, dar şi aici regizorul introduce o notă de subsol ce tinde către specificul teatrului absurdului în momentul în care personajul e multiplicat prin patru sosii ce-i însoţesc la un moment dat apariţiile.

Nu încape dubiu, caimacul apariţiilor actoriceşti îi aparţine lui Bács Miklós, interpretul lui Zoe. Pentru el, Carmencita Brojboiu a născocit un costum de culoare deschisă şi ochelari mari de soare ( trimiterea la Vadim  Tudor e mai mult decât evidentă). Iar actorul compune o Zoe nevricoasă, de o feminitate contrafăcută, jucată, subliniată cu gesturi de mahala ori din arsenalul filmului mut. Această din urmă referinţă culturală, recunoscută ea însăşi a se plasa în ascendenţa teatrului absurdului, contribuie la precizarea intenţiilor stilistice ale montării.

Nu toate secvenţele spectacolului au aceeaşi valoare şi aceeaşi portanţă. Pe alocuri îşi ia tributul crisparea, semn că mai e până când interpretele să dobândească suficientă libertate interioară şi să joace fără nici un fel de constrângere vizibilă. Dar ce e extrem de important e că în „dandanaua” imaginată de Tompa Gábor satira funcţionează cu asprime, cu ascuţimi ce ar trebui să lase urme în conştiinţa destinatarilor Scrisorii pe care excelentul director de scenă are toată îndreptăţirea să ne-o trimită nouă, contemporanilor săi. Şi o face nu doar spre a juca pe formă, ci spre a devoala conţinuturi.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

O SCRISOARE PIERDUTĂ de I.L. Caragiale

 Traducerea: Seprödi Kiss Attila

Regia artistică:Tompa Gábor

Dramaturgia: Visky András

 Décor: T.Th. Ciupe

 Costume : Carmencita Brojboiu

 Coregrafia :Vava Ştefănescu

 Cu :Skovrán Tünde, M. Kántor Melinda, Kali Andrea, Panek Kati, Albert Csilla, Kézdi Imola, Vindis Andrea, Csutak Réka, Laczó Júlia, Albert Júlia, Kató Emöke,Bács Miklós, Mányoki Bence, Boldiszár Emöke, Györgyjakab Enikö

 Data difuzării online 29 mai 2020

2.Un Alexandru Andronic de gumilastic

Am urmărit online înregistrarea spectacolului cu Ultima oră, celebra piesă a lui Mihail Sebastian, spectacol montat în anul  2003, pe scena Naţionalului bucureştean de regretata regizoare Anca Ovanez-Doroşenco.

Nu a fost tocmai uşor să o fac. Înregistrarea nu s-a dovedit a fi defel profesionistă, dădea serioase semne că autorul ei era fie un amator, fie un jemenfichist, căruia puţin i-a păsat de surprinderea şi reţinerea pe peliculă a chipurilor actorilor din distribuţie. Unii dintre ei mari, imenşi, ca,de pildă, regretaţii Marin Moraru, Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică. Prea multe replici erau acoperite de supărătoarele accese de tuse ale spectatorilor care parcă erau anume recrutaţi dintre cei aflaţi în evidenţa Institutului Marius Nasta. Colac peste pupăză, difuzarea a început cu o întârziere de cel puţin 35 de minute. Eternele motive tehnice. E de sperat că toate Teatrele din România, nu numai TNB, vor trage cuvenitele învăţăminte din ceea ce s-a văzut cu ochiul liber în aceste vremuri de pandemie. Şi anume lipsa de respect pentru memoria teatrului. Diletantismul celor anume plătiţi să se ocupe de ea.

Dincolo de noianul de impedimente, am putut deduce că ne aflăm în faţa unui spectacol bun. Gândit în solidă linie clasică şi în cheie necondiţionat realistă, Anca Ovanez-Doroşenco a luat foarte puţine distanţe, şi foarte bine a făcut, faţă de textul lui Mihail Sebastian. I-a accentuat tenta politică, a valorat comicul replicilor, a găsit soluţii pentru relevarea atmosferei din redacţia ziarului Deşteptarea, a subliniat ideea corupţiei presei (povestea cu Şantajul şi etajul), a găsit soluţii în vederea surprinderii  spaimei ce pune stăpînire pe Grigore Bucşan care crede că tot ceea ce a agonisit o viaţă poate să dispară ca urmare a unor dezvăluiri  făcute de un mare şanatjist deghizat în conferenţiar de Istorie antică.  Scenografia creată de regretatul Mihai Mădescu nu musteşte de originalităţi nelalocul lor, costumele imaginate de Luana Drăgoescu sunt comme il faut.

Distribuţia este punctul forte al spectacolului. Indubitabil, Gheorghe Dinică era interpretul ideal pentru verosul patron de presă I.G. Borcea, iar Mircea Albulescu era de departe opţiunea perfectă pentru distribuirea în rolul Grigore Bucşan. Marin Moraru care, pe vremuri, mai exact începând cu stagiunea 1975-1976, a fost un formidabil interpret al lui Alexandru Andronic, în  spectacolul montat la Teatul Nottara de Valeriu Moisescu (aşa glăsuiesc cronicile vremii), a fost strălucitor în Ştefănescu. Foarte bun mi s-a părut Constantin Dinulescu, previzibil distribuit în  Agopian, notabil, Mihai Niculescu în ministrul Brănescu. Ioan-Andrei Ionescu, Liviu Crăciun, Alexandru Hasnaş Raluca Petra (un pic cam stridentă, după părerea mea), Silvia Năstase, Carmen Ionescu, Marcelo S. Cobzariu şi-au făcut conţtiincios datoria.

Surprizele spectacolului, atâtea câte sunt, mă rog, au fost, au venit din partea interpreţilor lui Alexandru Andronic şi Magdei Minu. Ilinca Goia a creat o Magda Minu pragmatică, mereu la pândă, inteligentă, şireată ,nu ştiu dacă chiar şi îndrăgostită de profesor, Claudiu Bleonţ a adus pe scenă un Alexandru Andronic, desigur rupt de contingent, dar puţin altfel faţă de toţi cei ce l-au precedat în rol. Agitat, nevrotic, fără prea multe reverii, în afara celor specifice profesiei de istoric şi, desigur, de gumilastic. Pletele de la aceea vreme, proprietate personală a actorului, ridică şi azi oarecare nedumeriri dacă luăm în calcul rigorile vremii interbelicii, ale condiţiei de profesor, dar şi specificul realist al montării, însă mi se pare inutil să ne împiedicăm acum în astfel de detalii. Nu le-a rezolvat la vremea respectivă el, Dinu Săraru, nu am cum să le soluţionez eu retroactiv. 

Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti

ULTIMA ORĂ de Mihail Sebastian

Regia : Anca Ovanez-Doroşenco

Decor :Mihai Mădescu

Costume:Luana Drăgoescu

Distribuţia:

Alexandru Andronic: Claudiu Bleonţ
Grigore Bucsan: Mircea Albulescu
I.D.Borcea: Gheorghe Dinică
Stefanescu: Marin Moraru
Voicu: Ioan Andrei Ionescu
Agopian: Constantin Dinulescu
Hubert: Liviu Crăciun
Niţă: Alexandru Hasnaş
Magda Minu: Ilinca Goia
Gaby: Raluca Petra
Ana: Silvia Năstase
Dra Werner: Carmen Ionescu
Brănescu: Mihai Niculescu
Pompilian: Marcelo S Cobzariu

Data difuzării online : 30 mai 2020

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor şi irespirabililor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy, zâna-măseluţă. 

 

 

 

 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

16 Comentarii

Vanatorul/d.c.
5.06.2020, 08:11:48

Iata cum arata si cum gandesete actul artistic si sustinerea lui un adevarat critic de teatru si om de cultura.. ”Marina Constantinescu, fosta directoare a Festivalului Național de Teatru, critic de artă și realizatoarea emisiunii ”Nocturne” la Televiziunea Publică, spune, în interviul pentru Europa liberă, că artiștii au fost complet neglijați de autorități în perioada pandemiei. Până la această oră ar fi trebuit să existe un plan A și B, să fi fost consultați specialiștii, epidemiologii, doctorii, dar și profesioniștii din breaslă, și să se fi venit cu o soluție pentru artele spectacolului. ”Dacă se deschid spațiile comerciale, de ce nu s-a vorbit niciodată, dar niciodată(!), despre cultură, despre artă, despre faptul că nu poți discrimina, că nu poți exclude un segment de oameni ai muncii? Ca și cum nici nu există, nici măcar nu s-au străduit să mimeze niște soluții sau niște gânduri”, spune Marina Constantinescu. Atitudinea este cu atât mai revoltătoare cu cât e vorba de un guvern liberal. ”E culmea! Într-un guvern liberal, profesiunile liberale sunt anulate, suspendate, ca și cum nu există. Niciodată, niciun cuvânt despre asta. Este teribil. Este foarte trist și, aș spune, dezarmant”, susține Marina Constantinescu în interviul pentru Europa liberă, punctând că este vorba de un ”dispreț față de oamenii de cultură, față de artiști, care este în vogă în această pandemie.” Marina Constantinescu analizează și ce se întâmplă cu artiștii din alte țări, situația grea în care se zbat artiștii independenți și scenariile pentru redeschidere, pe care nu o vede prea curând, dar și ”soluția de avarie” a culturii care s-a mutat în mediul online. Sunt șocată, mărturisește ea, că s-a vorbit mult mai mult de ceea ce se întâmplă cu spectatorii decât de ceea ce se întâmplă pe scenă, cu actorii. ”Noi știm că rostirea pe scenă, ca și cântatul, înseamnă o împroșcare cu salivă. Deci e ca și cum i-ai condamna direct să se întâmple ceva cu ei. Dar despre toată situația legată de artă și de practicarea ei pe o scenă, indiferent din ce zonă a artei, nu s-a scos un cuvânt. Toată grija a fost legată numai de spectatori. Or, asta, mărturisesc, că pe mine m-a șocat.” Europa Liberă: Cultura a fost aproape prima care a fost lovită de pandemie, s-au închis teatre, cinematografe, săli de concerte, tot ce ține de artele spectacolului a tras cortina. Sunt artiștii mai loviți decât alte profesii de lockdown? Marina Constantinescu: „Ciudat pentru mine este faptul că mai întâi s-a oprit orice activitate culturală și abia după aceea, la sfârșit, mall-urile. Lucrul acesta încă mă lasă cu mari semne de întrebare. Poate să fie mai periculoasă cultura, chiar în spații mici? Adică, nu știu, poate fi mai periculoasă răspândirea virusului COVID-19 într-o sală de spectacol mai mică, să zicem, decât plimbarea și promenada de la mall și cumpărăturile care au fost făcute până în ultima secundă, înainte de intrarea în starea de urgență? Asta e o întrebare la care orice fel de răspuns e tardiv, pentru că s-a înfăptuit. Artiștii – fie că sunt actori, fie că sunt muzicieni, dansatori, balerini – lucrează împreună și aproape unul de celălalt. Nu există distribuții făcute pentru COVID. Ce am auzit în răspunsurile ministrului culturii, nici nu vreau să comentez, pentru că mi se par ca un banc prost. Deci nu există o piesă, respectiv un spectacol care să fie mai ”adaptate”, mai în trend pentru acest interval pe care îl trăim. Principiul artei înseamnă să repetăm împreună și, după lectura la masă, începe construirea spectacolului. Deci, relația personajelor este de unu la unu, în grupuri mai mici, mai mari și eu nu-mi dau seama cât de curând se va face putea reîncepe real lucrul acesta. Mi se pare firesc ca ministrul culturii - mai ales că treaba lui în acest moment nu prea mai există, obiectul muncii, ca să zic așa - avea datoria profesională și morală să ceară specialiștilor, epidemiologilor, doctorilor, cercetătorilor, oamenilor de știință, să ceară o analiză și o soluție sau mai multe soluții foarte aplicate la artele spectacolului. Având punctul de vedere al oamenilor de specialitate, abia după aceea se poate face o discuție în breaslă cu cei care se pricep, deci cu profesioniștii, pentru că numai ei, și pe o parte, și pe alta, pot hotărî, nu poate veni nimeni din afară să ne spună cum să facem după zeci de ani de meserie, că ar fi așa mai bine... Aici nu e loterie, aici este artă și regulile sunt altele. Deci, având în vedere un punct strict al specialiștilor din domeniul medical, se poate face apoi o discuție cu profesioniștii pe fiecare domeniu și abia după aceea putem să vedem, pas cu pas, în ce măsură relaxarea poate avea în vedere și artele spectacolului. Deocamdată, noi facem scenarii, noi suntem un popor cu multă aplecare spre scenarită, avem și imaginație, putem intra ușor într-o zonă destul de periculoasă în care lucrăm cu foarte multe necunoscute care nu ne pot duce la soluții realiste, fezabile. Este o situație care a devenit o angoasă, sper să nu se transforme într-o psihoză. Și am urmărit tot ce se întâmplă în teatrele mari din lume, am stat de vorbă cu regizori importanți de la noi și din lume, cu actori, cu muzicieni, cu dansatori, cu cântăreți de operă. Peste tot, sau mai ales în alte țări, ca să zic așa, există o parte importantă a artiștilor care trăiesc doar din ceea ce fac – fie că sunt dirijori, regizori, actori, fie că sunt pianiști, fie că sunt tenori, soprane, mezzosoprane –, ei, în principiu, trăiesc din contractele pe care le au. În secunda în care totul: turnee, concursuri, festivaluri, repetiții la teatru, pentru film, totul s-a suspendat și marea majoritate pe un an, deci nu mai are loc nimic – nici Festivalul de la Salzburg, nici Festivalul de Teatru de la Avignon, nici Festivalul din Edinburgh, nici alte manifestări, care toată primăvara, vara și toamna au creat tradiții, majoritatea au anunțat ferm amânarea cu un an, artiștii de toate felurile sînt în pom. Nu-și pot exercita dreptul la muncă. Nu-și fac profesiunea care este viața lor și nu câștigă nimic! Foarte mulți, foarte mulți, mă uitam în Anglia ce dezbatere este, în Italia, foarte mulți practic nu au din ce trăi, trăiesc din resurse, din ce au strâns, dar acesta nu este un mod de a trăi, este un mod de a supraviețui. Și până când?” Europa Liberă: Redeschiderea a început cu spațiile comerciale, saloanele de înfrumusețare, se discută chiar și despre mall-uri. Despre cultură, spectacol nu se știe încă nimic, nu vorbește nimeni nimic. Adică, redeschiderea e în sens invers închiderii. Marina Constantinescu: „Mie îmi este foarte greu să urmăresc cum se străduiește dl Vela să citească, ca un școlar din clasele primare, nu înțeleg, mie îmi trebuie un traducător ca să înțeleg ceea ce vrea dânsul să comunice. Sigur că e ministru de interne și niciodată nu uită să mulțumească subalternilor lui, după aceea vin doctorii și restul lumii și nici un discurs din acestea nu se încheie fără să ne binecuvânteze. Dânsul e un intermediar între noi și Dumnezeu? –, habar nu am, dar mereu binecuvântarea este finalul discursului. Nu am aflat nici până în ziua de astăzi ce s-a întâmplat cu celebrul director Râmbu, de la Suceava. Tot ce s-a întâmplat în Moldova arată, de fapt, un substrat politic dezastruos, de monopoluri, de pile, dl Flutur a dispărut și dânsul, e vremea florilor, cine știe pe unde zboară. N-am auzit iarăși nimic clar, concret cu privire la polițaiul care a infectat atâtea zeci de persoane, de cadre medicale, unele aflându-se în comă până săptămâna trecută. Nu știm nimic ce s-a întâmplat cu această persoană iresponsabilă, în schimb, dl Vela a anunțat ieșirea din carantină a județului Suceava. Cum spuneați, redeschiderea e tot așa, în sens invers. Atunci stai și te întrebi, deși sunt un om care a privit foarte serios această nenorocire în plan mondial, ce s-a întâmplat în fiecare țară, în fiecare parte a lumii, cum a migrat virusul..., am plâns pentru artiștii care și-au pierdut viața în această mare încercare pe care o trăim, dar stai și te întrebi: dacă se deschid spațiile comerciale, de ce nu s-a vorbit niciodată, dar niciodată(!), despre cultură, despre artă, despre faptul că nu poți discrimina, că nu poți exclude un segment de oameni ai muncii? Ca și cum nici nu există, nici măcar nu s-au străduit să mimeze niște soluții sau niște gânduri, sau să spună: „Dlor, este o zonă în care nu ne pricepem, o să luăm legătura cu specialiștii, o să facem o întâlnire comună, rapidă, eficientă, să discutăm...”. Nu există această preocupare. Europa liberă: E surprinzător pentru un guvern liberal? Bunul plac și acest dispreț până la urmă, pe care eu așa îl traduc și așa îl rețin față de oamenii de cultură, față de artiști, este în vogă în această pandemie. Marina Constantinescu: ”E culmea! Într-un guvern liberal, profesiunile liberale sunt anulate, suspendate, ca și cum nu există. Niciodată, niciun cuvânt despre asta. Este teribil. Este foarte trist și, aș spune, dezarmant. Este foarte trist și că soluția pe care marea majoritate a teatrelor din România a găsit-o și a pus-o în aplicare, respectiv intrarea în concediul de odihnă a artiștilor, a actorilor, tehnicienilor, mașiniștilor, nu a fost aplicată în absolut toate teatrele, fie că țin de Ministerul Culturii sau de primării și prefecturi. Artișii și personalul de la scenă au acceptat cu speranță această formulă, să intre în concediul de odihnă, sperând că în vară se poate juca și sperând că va exista o continuitate în felul în care sunt plătiți. Aflu că în județul Bihor, la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, la Arad, Brașov, cei care coordonează finanțele, deci și cele culturale în județ, au hotărât intrarea în șomaj tehnic a artiștilor. Ca și când ei sunt în altă țară, ei trăiesc după alte reguli. Deci, bunul plac și acest dispreț până la urmă, pe care eu așa îl traduc și așa îl rețin față de oamenii de cultură, față de artiști, este în vogă în această pandemie.” Europa Liberă: Ce arată acest consum fabulos de cultură în online în perioada de izolare? Credeți că va fi o soluție și pe mai departe? Sau a fost doar o soluție de avarie? Marina Constantinescu: „Arată o migrare a celor care au o preocupare constantă pentru cultură, nu de ieri, de azi, a oamenilor care trăiesc prin acest exercițiu cultural vital. O migrare din sală, pe online. Sălile pline de la Festivalul Enescu, la festivalurile de teatru, în stagiune la toate teatrele din București, orice fel de teatru, oriunde s-ar juca, sălile pline de la Ateneu, în stagiune, sau de la Radio, vernisaje ș.a.m.d. arată de atâta timp nevoia de cultură. Oamenii aceștia cu apetit cultural au găsit – temporar, de avarie – această variantă în care, personal, nu cred foarte tare la nivelul României. Deși suntem în secolul XXI, foarte puține teatre spre deloc nu au nici până în ziua de astăzi în mod real capacitatea, interesul de a filma profesionist - profesionist! -, deci cu mai multe camere, cu o echipă care stă și vede spectacolul de mai multe ori, cu regizorul care a făcut spectacolul ca să ajute la tăieturi, la sensul unor expresii, unor gânduri, unor idei, accentele unei relații, unui costum, tăcerile ș.a.m.d. Marea majoritate sunt făcute cu o singură cameră fixă. Sigur că la unele spectacole m-am uitat, pentru că în ele există o anumită nostalgie, că au însemnat ceva pentru un moment al teatrului românesc, dar din punctul de vedere al performanței te îndepărtează foarte tare. Ce s-a putut vedea în înregistrările de la Metropolitan sau Opera din Paris, sau Viena, sau alte teatre din Europa, acelea sunt filmări făcute absolut profesionist! Nu cred că această variantă de avarie pentru toți artiștii și pentru toți managerii din lume poate continua la infinit, pentru că nu cred deloc în arta pe gratis. Deci cred că, la un moment dat, ar trebui să intervină plata unei taxe, așa cum plătim pentru Netflix, pentru HBO să vedem filme, va trebui să plătim o taxă ca să vedem anumite spectacole de teatru sau opere, sau concerte. Arta pe gratis mi se pare o idee periculoasă. Ca și iluzia că tu apeși pe un buton de la tine de acasă din pijama și ai acces la miracol mi se pare complicată, mirajul acesta mi se pare complicat pentru o artă care se întâmplă aici și acum și este irepetabilă. Arta pe gratis mi se pare o idee periculoasă. Ca și iluzia că tu apeși pe un buton de la tine de acasă din pijama și ai acces la miracol mi se pare complicată, mirajul acesta mi se pare complicat pentru o artă care se întâmplă aici și acum și este irepetabilă. Ce se întâmplă într-o seară într-o sală de spectacol, nu se întâmplă și mâine la același spectacol, pentru că toate energiile diferă, publicul este altul, comunicarea este alta. Niciodată, de fapt, nu ai să vezi trase la indigo reprezentațiile aceleași montări, cu nuanțele de rigoare care arată că teatrul este o artă vie, în același timp efemeră și că depinde foarte mult de moment și de mirajul care se petrece într-o sală de teatru, în relația actori-public. Eu pot să privesc niște artiști, să mă uit la un spectacol pe net, dar ei nu aud aplauzele mele.” Europa Liberă: Deci este vorba doar de acea categorie, minoritară, totuși, care consumă cultură în mod constant, poate și de aici dezinteresul autorităților care nu au venit cu un plan, cu o strategie? Marina Constantinescu: „Pentru oamenii care nu exersează cultura doar pe vreme de pandemie, ci pentru ei este un mod de a fi, a fost important să vadă, să revadă spectacole produse de teatrele din România la care nu au avut acces, pe care nu le-au văzut, că nu se duc la Piatra Neamț, la Cluj, la Sibiu, le vedeau doar când erau selecționate și veneau în Festivalul Național de Teatru. Sau la alte festivaluri. Deci s-au putut vedea, chiar și așa, neplăcut, destul de multe spectacole, dar asta, cum spuneați, a fost pe o perioadă de avarie. Cât despre autorități, nici măcar nu a fost anunțată pe un ton omenos, adică cineva să vorbească și românește, și omenește cu oamenii de cultură din țara asta și să spună: „Dlor, suntem mult mai pregătiți să vă spunem regulile pentru a deschide un mall, restaurant, dar nu știm cum să facem cu teatrele, cu operele, cu filarmonicile. Dar vă promitem că, în cel mai scurt timp, în urma cererii pe care o s-o facem specialiștilor din medicică și profesioniștilor din breslele acestor artiști, o să vedem cum este mai bine”. Pentru că eu nu cred că-și poate asuma cineva vreo aiureală. Nu este o glumă. Chiar alaltăieri am citit în revista de muzică „Diapazon” un articol care m-a înfiorat despre ce s-a întâmplat pe data de 18 martie în sala de la Concertgebouw de la Amsterdam, unde în Săptămâna Mare a Paștelui se cântă, conform tradiției, „St John Passion” lui Johann Sebastian Bach cu cor mare de peste o sută de muzicieni, cu orchestra mare. Rezultatul: 102 oameni din cor sunt pozitivi la testul COVID, patru deja au murit și nu știm mai departe, pentru că „Diapazon” este o revistă de specialitate, nu este un ziar. Deci, eu nu cred că cineva își poate asuma o brambureală, aici nu este o glumă.” Europa liberă: De fapt, s-a vorbit, atâta cât s-a vorbit, mai mult despre ce ar trebui să facă spectatorii, nu despre actori. Marina Constantinescu: ”Exact, pe unde să iasă, să intre, cum să se dezinfecteze, cum li se ia temperatura, nicio șoaptă măcar despre ce se întâmplă pe scenă. Degeaba vin oamenii aceia în sală dacă noi nu știm ce se întâmplă cu actorii. Și cum se pot ei păzi. Ce facem cu Mașa și cu Verșinin? Ce facem? Ce facem cu actorii care se dezbracă mai mulți într-o cabină? Că ei sunt oameni ai cetății, respectă regula, vin cu masca la teatru și după aceea masca și totul dispare și ei rămân claie peste grămadă în cabină și joacă. Or, noi știm că rostirea pe scenă, ca și cântatul, înseamnă o împroșcare cu salivă. Deci e ca și cum i-ai condamna direct să se întâmple ceva cu ei. Dar despre toată situația legată de artă și de practicarea ei pe o scenă, indiferent din ce zonă a artei, nu s-a scos un cuvânt. Toată grija a fost legată numai de spectatori. Or, asta, mărturisesc, că pe mine m-a șocat. Sunt nenumărate gesturi și exprimări, sau lipsa lor, care arată că artiștii nu există în preocupările nimănui.” Europa Liberă: Sunt artiștii independenți mai loviți decât ceilalți? Marina Constantinescu: „Artiștii independenți sunt ca ceilalți artiști freelancers, dansatori, muzicieni, doar cu contract de colaborare, pe exact ceea ce fac în momentul respectiv. Această categorie, practic, nu are un venit în acest moment, sunt poate unii care n-au cum să-și plătească chiriile, să mănânce. În Franța, unde există o altă lege diferită de Germania, de Anglia, de Italia, de noi, acea a intermitenților, au fost scrisorile artiștilor către Macron. Lui Macron i s-a cerut ceva foarte punctual: să prelungească contractele intermitenților cu un an. Și asta s-a întâmplat. Deci asta arată cumva că lumea din artele spectacolului nu-și va putea relua o activitate cât de cât normală curând. „Normal” este un cuvânt pe care va trebui să-l redefinim de acum înainte.” Europa Liberă: În afară de Franța, care a rezolvat cumva problema artiștilor independenți, situația din celelalte țări este încurcată, e o imensă incertitudine. Practic, mulți sunt în pom, ar putea să ajungă efectiv muritori de foame. Marina Constantinescu: „Aici intră toți actorii, de teatru, de film, instrumentiști, cîntăreți de operă, dansatori, balerini. Asta se întâmplă nu numai în România. De exemplu, soarta Orchestrei MET de la New York este aceeași, profesioniști care lucrează acolo de zeci de ani, unul și unul, mari muzicieni. În situația asta sunt, repet, toți artiștii, actori, artiști instrumentiști, pianiști, violonceliști, violoniști, deci, oameni cu carieră solistică, neangajați în nicio instituție de stat, într-o trupă, într-o orchestră, într-un cor, ansamblu, regizori, scenografi, dirijori. Deci, cei care sunt independenți, freelenceri, fără nici un venit pe lume evident că sunt cei mai loviți.” Absolut dramatic! Europa Liberă: Am văzut zilele trecute un apel lansat de Oana Pellea, către președinte, premier. Mai sunt și alte apeluri prin care artiștii cer soluții și ajutor. Ada Solomon, fil producer ### VEZI ȘI... ### Interviu Ada Solomon: Industria cinematografică se va prăbuși, zona de tehnicieni și artiști independenți nu are niciun colac de salvare Marina Constantinescu: „Eu nu am văzut decât textul din zona muzeelor, care era adresat ministrului culturii, și din zona muzicii. Ei vin și cu niște soluții acolo, dar și ei spun că trebuie discutate cu specialiștii, adică cu oameni profesioniști din zona medicinei. Până când acest dialog nu va avea loc, suntem într-un scenariu. Ministrul de resort în loc să stea să admire natura explozivă și neintoxicată de prezența oamenilor, mai bine ar face ceva concret pentru domeniile pe care le reprezintă în guvern. Adică, trebuia la ora asta să existe planul A, B, să aibă loc aceste discuții, fiecare breaslă să aibă punctul de vedere concret, nu idealistic. Până la data de 15 mai cineva trebuia să se ocupe de lucrul acesta. Și eu cred că de asta trebuia să se ocupe Ministerul Culturii.” Europa Liberă: Se vorbește foarte mult în lume de schimbarea paradigmei, de faptul că lumea nu va mai fi la fel, că se va schimba, nu știm în bine, în rău. Crezi asta? Marina Constantinescu: „Mie îmi este destul de greu să fac aceste aprecieri, pentru că am fost foarte puțin în contact cu oamenii din jurul meu, nu-mi dau seama care este pulsul, dar, făcând o analizăm a umanității de-a lungul încercărilor, eu cred că oamenii de valoare, verticali, integri vor rămâne la fel, ceilalți nu prea cred că au cum să se schimbe, nu cred că această experiență, pe care destul de puțini au luat-o în serios cu adevărat, le-a dat scopul să se analizeze, să înțeleagă ce se întâmplă cu ei, cu ceilalți în lume. Au luat-o doar ca pe o formă de pedeapsă dată de cineva care are ceva cu ei, nu de o boală. Eu mă gândesc că, dacă oamenii au reușit să treacă de-a lungul istoriei peste ciumă, peste epidemia gripei spaniole, via America, în 1918, o încercare grea, de război, de foamete, de sărăcie, vom reuși cumva și noi. Modelele noastre, multe nu mai există, iar pe altele le batjocorim, acelea care au stat zeci de ani închiși în lagărele comuniste, în lagăre de exterminare, supraviețuitorii, să zic așa, au știut să meargă mai departe. Cum se va merge mai departe, nu-mi dau seama. Va exista o vreme îndelungată această suspiciune legată de distanță, de purtatul măștilor, va trebui să ne schimbăm niște reflexe– să nu ne apropiem de cineva, să nu ne îmbrățișăm, să nu ne sărutăm. Deci, tot așa cum am învățat să trăim cu spaima actelor teroriste și în anumite zone te uiți în spate și ai o teamă, va trebui să ne redefinim niște reflexe, viața. Nu cred însă în ideea că lumea va fi mai bună, mai tolerantă, mai iubitoare, mai înțelegătoare, că o să-și ia pâinea de la gură s-o împartă cu ceilalți, sincer, nu cred, pentru că s-a creat o prăpastie foarte mare între cei care au și doresc tot mai mult și au învățat să trăiască în lux și n-o să le ia nimeni luxul respectiv și oamenii care sunt loviți de sărăcie, de boală, de suferință, de nedreptăți. Se va redefini altfel omul și, mai ales, relațiile între oameni. Iar în breasla mea chiar nu-mi dau seama cum ar fi posibil să ne strângem iar cu toții într-o seară să descoperim un text, cum a fost citit de mintea unui regizor, pus în scenă, să urmărim performanțele, să aplaudăm, să putem să dăm flori artiștilor, să-i îmbrățișăm, să luăm autografe... Nu cred că va fi curând acest lucru. Totuși, cred că artiștii, prin hipersensibilitatea lor și prin umanitatea în numele căreia își fac arta, nu pot sărăci spiritual în intervalul acesta. Ei se îmbogățesc din propria experiență, din ce citesc, din ce discută unii cu ceilalți, din amintiri valoroase peste care au trecut prea repede. Ce îi sărăcește și îi lovește într-adevăr foarte tare este faptul că nu își pot face profesiunea. Sunt convinsă că dacă pui un artist să aleagă între a juca - oricum, poate și neplătit cum se cuvine - și a nu juca deloc, orice artist va alege să joace, să cânte...” https://romania.europalibera.org/a/marina-constantinescu-critic-de-teatru-pentru-un-guvern-liberal-e-trist-c%C4%83-nu-exist%C4%83-preocupare-pentru-arti%C8%99ti-m%C4%83car-c%C3%A2t-pentru-mall-uri/30616803.html

0 (4 voturi)
Vanatorul/d.c.
5.06.2020, 08:19:30

Intrebare: de ce credeti ca ”criticul de teatru si omul de cultura” Mircea Morariu nu a spus si nici nu va spune vreodata ceea ca a spus cu atat de mult curaj, demnitate si..suveranitate d-na Marina Constantinescu, fosta directoare a Festivalului Național de Teatru, critic de artă și realizatoarea emisiunii ”Nocturne”..?

-1 (3 voturi)
Mircea Morariu
5.06.2020, 08:40:58

Cucoana lașa, ai citit editorialul meu din revista Amfiteatru? Nu, dardai verdictre, nu pierzi nici o ocazie spre a te băga în seamă. Nu dovedști decât că ești o cetățeană cu grave tulburărde personalitate, Madama Vânătorul, la Obregia cu matale!

0 (4 voturi)
Vanatorul/d.c.
5.06.2020, 09:23:48

Imprumutand discursul agresiv si teminologia ”aplaudacilor” (trolilor, propagandistlor) iohannisto-neosecuristici , nu va ”scoateti”..! Deloc..! Iar ”metoda” de..”decredibilizare” a mea, prin transformarea Vanatorului/d.c. din barbat in femeie, e atat de demult si..degeaba utiizata de catre trolii mafiei liberal-iohannist-neosecuritice, incat plescai de incantare să văd cum se umplu de penibil cei care inca o folosesc:) Altminteri, daca pana si o ”cucona lașă” cu ”grave tulburărde personalitate” (ca sa va citez intocmai) va dă ”frisoane” pana intr-acolo incat va pierdeti cumpatul imediat si treceti direct la invective, ceva chiar nu-i regula cu psihosomatica dvs , cu ”statusul” dvs moral si comportamental. S-aveti o zi minunata. (PS. Ceea ce ati publicat in Amfiteatru poate fi incadrat cu multa indulgenta in categoria..”banalitati”. Ceea ce spune d-na Marina Constantinescu e cu advarat inedit si..inteligent, iar in plus arata si foarte mult curaj, demnitate si suvernitate..! )

0 (2 voturi)
Mircea Morariu
5.06.2020, 09:39:58

Dispari, femeie cu probleme! Ia-ti pilulele! Marș!

-1 (3 voturi)

Vezi toate comentariile (16)