Teatru online. Pregătirea plecării

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
dd

La nici un an distanţă de la spectacolul cu piesa „Iarna”, pus în scenă la Teatrul “Nottara” din Bucureşti, regizorul Mihai Măniuţiu şi echipa de creatori statornic coagulată în jurul lui- Anca Măniuţiu- dramaturgie, Andrea Gavriliu- coregrafie, Adrian Damian –decoruri, Mihai Dobre- muzica- s-au reîntâlnit cu literatura dramatică a norvegianului Jon Fosse.

Mai exact, cu eliptismul, cu ceea ce critica a numit gradul zero al expresivităţii, cu muzicalitatea incantatorie conţinută în replici, cu acel set de însuşiri şi dominante care fac ca multe dintre textele lui Jon Fosse să pară mai curând poeme decât teatru. Poeme aflate deopotrivă în afara şi înăuntrul teatralităţii.

Unul dintre exegeţii acestui fel bizar de dramaturgie- l-am numit pe Stéphane Lambert- căruia îi datorăm observaţia esenţială că, asemenea altor scriitori majori, Fosse întreţine raporturi complicate cu ideea însăşi de literatură, citează în textul pe care i l-a dedicat autorului piesei Rambuku (2006) o frază ce îi aparţine unui alt scriitor din aceeaşi zonă dramaturgică. Este vorba despre Lars Norén care mărturisea că scrie „spre a se îndepărta de ceea ce a scris deja şi că trăieşte spre a lua distanţă de ceea ce a trăit deja”. (cf. Ecrire au bord du monde in Alternatives  théâtrales, no. 106-107).

 Fraza aceasta a suedezului Norén, despre care aflăm că se numără printre zicerile favorite ale dramaturgului norveg, cred că i se potriveşte de minune spectacolului cu sau, mai exact, după piesa Rambuku, realizat  la Teatrul Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara de Mihai Măniuţiu, Anca Măniuţiu, Andrea Gavriliu, Adrian Damian, Mihai Dobre cărora li s-au alăturat  Luiza Enescu (creatoare de costume), Lucian Moga (light design), actorii Claudia Ieremia şi Ion Rizea şi încă alţi vreo 17 tineri care sunt şi actori, şi dansatori.  E vorba despre Ada Dumitru, Adrian Loghin, Alexandru Ioan Pântea, Ana Negrescu, Bianca Pintea, Ciprian Valea, Andreea Elena Giurgiu, Eugen Curelici, Ioana Repciuc, Roxana Fânaţă, Eva Maria Danciu, Mario Valdelvira Garcia, Ionuţ Iova, Raul Lăzărescu, Sebastian Vâlcea, Ştefania Misăilă, Vlad Cireşan.

dd

Fiindcă şi aici, în spectacolul cu Rambuku, Mihai Măniuţiu şi echipa lui se şi îndepărtează, dar se şi reapropie de cele anterior scrise pe scenă.

Am decis să amintesc de la început şi într-un mod care poate sugera că aş intenţiona punerea semnului egalităţii atunci când se ridică problema evaluării contribuţiei fiecărui artist la crearea acestui spectacol de excepţie nu fiindcă aş crede că el s-ar înscrie în rândul acelora care ar milita în favoarea sfârşitului regiei şi pentru supremaţia tehnicilor colaborative. Nici vorbă. Dimpotrivă.  Rambuku mi s-a părut şi privit din sală cu ocazia premierei, şi acum, revăzut online cu prilejul FITS, o dovadă vie a importanţei spiritului de echipă, de trupă, în absenţa căruia nu poate fi imaginată adevărata creativitate teatrală. Un spirit care nu exclude însă nici o clipă existenţa ierarhiilor, a disciplinei, integrarea într-un model la a cărui conturare regizorului Mihai Măniuţiu îi revine rolul primordial.

Revin numai pentru o clipă la deja menţionatul studiu al lui Christian Lambert despre literatura dramatică a lui Jon Fosse. O fac spre a desprinde acele observaţii care atrag atenţia asupra importanţei  exercitate de prezenţa, de obsesia mării în formarea viitorului dramaturg, fapt ce se concentrează în obsesia repetării unor replici grăitoare pentru un anume univers tematic , ambele generatoare de o anumită formă de imobilitate în mişcare. Dar şi asupra importanţei frigului, a vântului, a ambiguităţii dorinţei de singurătate.

Toate acestea se regăsesc în spectacol. Am în vedere când spun asta zidul acela, la început în formă de V, care se tot închide şi deschide, sugerând o anumită nehotărâre, un entre-deux, zid ce reprezintă piesa esenţială din decorul conceput de Adrian Damian. Piesa aceasta de decor e însă doar unul dintre semnele prin care se concretizează  sus-menţionata imobilitate în mişcare, excelent marcată de dansurile concepute de Andrea Gavriliu, dansate de ea şi de cele şaptesprezece alter-ego-uri ale personajului.

Am deopotrivă în vedere ploaia, vântul care se asociază ori completează starea cuplului ce se pregăteşte să plece la Rambuku. Ambiguitatea fundamentală a plecării, îndeosebi ambiguitatea destinaţiei. Un El şi o Ea se pregătesc să plece, precum se pregăteau cele trei surori ale lui Cehov, către o altă, însă mult mai incertă Moscovă. Se pregătesc dramatic, tragic, de unde şi patetismul în creştere al intonaţiei,  să părăsească un spaţiu ce se arată parcă şi mai neprietenos încă decât acela al Boemiei din Neînţelegerea lui Camus spre a se îndrepta către un enigmatic  şi tot mai plurisemantic Rambuku. Care e orizont, mare, incertitudine, Templu ( cât de frumos şi de inspirat e completată ideea de muzica lui Mihai Dobre), început şi punct terminus al vieţii. O fac oare spre a fi satisfăcută dorinţa insistentă, repetată până la exasperare a Femeii, Femeia care se spală, se fardează pentru acest moment fundamental al existenţei, Femeie excelent interpretată de Claudia Ieremia, sau fiindcă trebuie să urmeze destinul, ceea ce scrie în carte? De unde şi repetarea obsesivă a imperativului citeşte!, de unde şi dansul care enunţă primul metafora cărţii. O fac pentru a se regăsi pe ei înşişi, pentru că Bărbatul, nuanţat jucat de Ion Rizea, omul cu joben şi cu haine la patru ace, îmbrăcat parcă asemenea unui personaj din Ibsen (costume: Luiza Enescu) să îl regăsească pe cel care a fost, pe Tânărul de odinioară?

dd

Şi mai revin o dată la studiul lui Stéphane Lambert. La pasajul care face vorbire despre obsesia morţii şi a amintirii acesteia în literatura dramatică a lui Jon Fosse.

Amintirea, împuţinarea amintirilor prezentului, dramatismul întrucâtva calm, în orice caz scos din zona panicii, dramatismul conştientizării pierderii memoriei, fapt înţeles ca o anticameră a morţii, era tema principală a spectacolului Vertij, realizat de Mihai Măniuţiu  pe un text propriu la Teatrul Municipal “Aureliu Manea” din Turda. Or, iminenţa plecării, pregătirea omului pentru ceea ce înseamnă anticamera morţii,  pregătirea pentru întâlnirea cu această experienţă definitivă, iată tema fundamentală a acestui răscolitor spectacol al lui Mihai Măniuţiu şi al echipei sale.      

Teatrul Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara

 RAMBUKU de Jon Fosse

 Traducerea: Daria Ioan

 Adaptarea: Anca Măniuţiu

Regia: Mihai Măniuţiu

 Coregrafia: Andrea Gavriliu

Decorul: Adrian Damian

 Costume: Luiza Enescu

 Muzica: Mihai Dobre

 Light design: Lucian Moga

Cu: Claudia Ieremia, Ion Rizea, Andrea Gavriliu şi Ada Dumitru, Adrian Loghin, Alexandru Ioan Pântea, Ana Negrescu, Bianca Pintea, Ciprian Valea, Andreea Elena Giurgiu, Eugen Curelici, Ioana Repciuc, Roxana Fânaţă, Eva Maria Danciu, Mario Valdelvira Garcia, Ionuţ Iova, Raul Lăzărescu, Sebastian Vâlcea, Ştefania Misăilă, Vlad Cireşan

Data difuzării online cu ocazia FITS-19.06 2020

P.S. La data de 1 iulie voi încheia, din voinţă proprie, colaborarea cu săptămânalul de cultură teatrală Amfiteatru. O voi face pentru a proteja publicaţia de manevrele mizere şi descalificante la care s-a dedat persoana care încă ocupă fotoliul de director al unui oropsit Teatru bucureştean. O cetăţeană care, la 30 de ani de la Revoluţie, nu a aflat sau este incapabilă să înţeleagă că în România e garantat dreptul la liberă gândire şi exprimare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite