Teatru

articolul anterior

Teatrul de Comedie 60, despre începuturi

0
5 Jan 2021 10:54:58
Doina Papp
George Mihăiţă şi Radu Beligan
George Mihăiţă şi Radu Beligan

(...) Pentru a înţelege mai bine momentul şi raţiunile înfiinţării Teatrului de Comedie e nevoie să privim mai atent la situaţia din epocă. Şi să înţelegem că, oricât ar părea de ciudat, Teatrul de Comedie nu a fost un cadou întâmplător, un capriciu al nu ştiu cui. Şi mai ales că evenimentul nu ar fi fost posibil decât atunci în acea conjunctură care ne furnizează argumentele unor posibile schimbări.

E vorba, în primul rând, de condiţiile istorico-politice ale României unde după revoluţia din Ungaria (1956) şi înainte de Primăvara de la Praga (1968) conducerea de partid şi de stat face o breşă importantă în subordonarea faţă de Moscova încercând o repoziţionare. Ca urmare a acestei cotituri, un Vânt de libertate, ca să cităm titlul operetei lui Dunaievski, populară în epocă, începe parcă să adie şi în cultură aducând cu el ceva din visele spulberate ale artiştilor. Literatura, artele şi în speţă teatrul profită de revizionismul timid care se manifestă la vârful partidului şi încearcă să scape de jugul sarcinilor propagandei, reinventându-se. Aşa devine posibilă reteatralizarea, cu corifeii ei de la Teatrul Doamnei Bulandra şi Liviu Ciulei care readucea în prim planul spectacolului arta, gândul artistic alungat vreo două decenii din scenă de trompeta lozincilor şi influenţa ocupantului. Spectacolele româneşti câştigă teren, sunt trimise peste hotare pentru a ameliora imaginea ţării degradată de practicile autoritare ale regimului. (vezi vestitul turneu al Teatrului Naţional din Bucureşti la Paris, la Teatrul Naţiunilor din 1956) Acelaşi regim care distrusese cultura se făcea acum că vrea să o repună în drepturi.

Nu ştim, aşadar, câtă surpriză a produs la momentul respectiv ideea înfiinţării Teatrului de Comedie? Cum a fost privită din interiorul breslei modalitatea cu totul unică prin care a luat naştere noul teatru care amintea de companiile private, după cum va observa însuşi Radu Beligan. S-au mirat? S-au mefiat sau nu suspectând de perfidie regimul?

 Cert e că excepţionalul destin al scenei din Măndineşti care demara atunci n-ar fi fost posibil cu câţiva ani în urmă, când nou instalata dictatură a proletariatului generase proletcultismul şi acerba lui propagandă. Nu ştim, dar avem tot dreptul azi, din perspectivă istorică să ne întrebăm dacă nu cumva înfiinţarea Teatrului de Comedie făcea parte de fapt dintr-o strategie bine ţintită?

Cercetările ultimilor treizeci de ani încep să scoată la lumină acest lucru. Privind în conexiune cu realităţile politico-sociale începem să înţelegem ceea ce azi am numi politicile culturale ale regimului. În cadrul acestei strategii un rol important îl avea atragerea de partea partidului unic a oamenilor de cultură cu vizibilitate în societate. Între aceştia, protagoniştii scenei sau ai filmului, arte cu mare popularitate sunt printre cei curtaţi cu intenţia de asimilare. Aşa pare să se explice responsabilităţile şi încrederea îndreptate masiv către ei începând din deceniul 7.

În acest context trebuie privită şi noua politică de reformare organizatorică a teatrelor care a însemnat în primul rând aducerea la cârma acestora a unor personalităţi cu renume chemaţi să sporească reputaţia respectivelor instituţii şi să le reorienteze în lumina noii orientări „ocrotind“ zisa liberalizare cu noile indicaţii de partid. Aşa se face că sunt numiţi la conducerea unor teatre importante oameni de teatru străluciţi şi unanim apreciaţi: Liviu Ciulei la Teatrul Municipal L.S. Bulandra, Ion Lucian la Teatrul pentru copii, Horia Lovinescu la Nottara, Radu Penciulescu la Teatrul Tineretului (devenit mai târziu Teatrul Mic) Vlad Mugur la Teatrul Naţional din Cluj, şi primul pe listă Radu Beligan, cu sarcina de a înfiinţa un nou teatru: Teatrul de Comedie.

Să adăugăm faptul, nu lipsit de semnificaţie şi efecte concrete, că Gheorghiu Dej, aflat la cârma Statului şi a partidului atunci avea şi motive subiective să favorizeze teatrul şi artiştii, cunoscută fiind pasiunea lui pentru actriţa Elvira Godeanu şi a fiicei sale Lica pentru film, unde a şi fost promovată ca actriţă.

Tot despre oameni e vorba şi când ne amintim de un alt personaj cheie al momentului aflat la direcţia teatrelor din Ministerul Culturii, o figură controversată, cu studii moscovite şi abilităţi secrete, din fericire un om de bine care iubea în particular lumea scenei: Maxim Crişan. Acesta e cel care l-a chemat pe Radu Beligan pentru alcătuirea trupei noului Teatru de Comedie, şi l-a numit director fondator, şi tot el a reuşit să o convingă pe Sanda Toma pe care noul director o dorea în trupă, să accepte transferul de la Teatrul Naţional. Despre împrejurare actriţa povesteşte cu hazu-i cunoscut: „Când i-am spus că nu vreau fiindcă cine ştie peste câteva luni teatrul ăsta nou nu va mai fi, că Naţionalul e mai sigur, Dl Crişan mi-a dat, asigurări privind viitorul girând cu persona domniei sale. Eu i-am răspuns la rându-mi că nu trebuie să fie aşa de sigur fiindcă peste un an poate nu va mai fi el acolo. Parcă am avut gura aurită fiindcă peste vre o 3 luni Crişan a fost schimbat din post şi trimis la Bulandra director adjunct.

Deşi nu îl numeşte Radu Beligan povesteşte la rându-i, despre această întâlnire şi despre incredibila largheţe şi grabă a forurilor în cazul înfiinţării Teatrului de Comedie:

Directorul general al teatrelor mi-a propus crearea unui nou teatru în Bucureşti. Cu o grabă pe care nici azi nu mi-o explic, mi-a dat o coală de hârtie şi un stilou, şi pe colţul biroului său am făcut în cincisprezece minute o listă cu douăzeci şi şase de actori, doi regizori şi un scenograf. Acesta a fost actul de naştere al Teatrului de Comedie.“ (din interviul dat Monei Radu pentru catalogul Comedia remix, la aniversarea a 50 de ani ai teatrului)

Alegerea lui Radu Beligan pentru realizarea acestui să-i spunem experiment, a fost evident impusă de prestigiul internaţional neegalat al celui care era şi a rămas pentru mulţi ani preşedintele Institutului Internaţional de Teatru, un organism care la vremea aceea reprezenta tot ce putea fi mai important în materie de teatru internaţional, şi unde Radu Beligan avea un cuvânt de spus nu doar în mişcarea teatrală mondială ci şi în politica culturală a lumii. (Azi, din păcate, ITI-ul e doar fantoma acestor iniţiale). Pe de altă parte marele actor era apreciat şi preţuit pentru inteligenţa, cultura sa nu doar de comunitatea oamenilor de teatru ci şi de întreaga societate.

Cum înalţii demnitari ai statului i-au acordat toată încrederea, fapt nu prea întâlnit până atunci, dându-i cum se spune, mână liberă în alcătuirea trupei şi a programului putem spune că Teatrul de Comedie este ab initio, creaţia sa. Principiul călăuzitor despre care a vorbit atunci şi mai târziu a fost cel al afecţiunilor elective, respectiv acela care pune la baza asocierilor comuniunea spirituală a celor care aderă la o alcătuire umană. Radu Beligan a mizat aşa dar la strigarea catalogului pe talentele verificate ale actorilor aleşi să facă parte din trupă, dar mai ales pe asemănarea de principii dintre ei şi pe dorinţa de a-l urma în aplicarea unei viziuni noi despre rolul teatrului în societate în pas cu evoluţia timpului. Conştient de faptul că teatrul, ca artă de echipă, nu poate practic exista în afara unei comunicări reale, creative în interior, a cântărit probabil bine fiecare nume ales aşa încât cu excepţia câtorva, moştenite din vechiul teatru al Tineretului, întreaga trupă a păşit solidară cu dedicaţie şi pasiune la realizarea acelor spectacole-etalon care vor deveni în scurt timp emblema Teatrului de Comedie

O altă calitate a directorului era diplomaţia. De altfel Radu Beligan însuşi vorbeşte despre acest lucru în interviul citat:

Se ştie că lumea actorilor este o lume dificilă, dar având avantajul de a cunoaşte specia, am putut avea destulă diplomaţie şi suficientă autoritate pentru a crea un climat nu numai de înalt profesionalism, dar şi de dragoste între membrii familiei. Nu m-am considerat niciodată un director în sensul autorităţii. Eram camaradul lor care avea o muncă în plus. Nu stăteam niciodată în biroul directorial, ci numai pe scenă sau în ateliere.“

Aceste reguli de bună guvernare care au dus la succesul său directorial au pus pe baze sănătoase întreaga istorie a Teatrului de Comedie regăsindu-se în proporţii diferite de respect de la un succesor la altul. Iar Radu Beligan, numit în directoratul lui George Mihăiţă director onorific al Teatrului de Comedie, a rămas un model de referinţă până în zilele noastre.

Beligan a ştiut foarte bine de ce a preluat conducerea unui teatru nou şi a înţeles ce şansă i se oferise. De la desfiinţarea teatrelor particulare a fost unicul om din România căruia i se oferise posibilitatea de a-şi face un teatru după voinţa lui... Beligan a ştiut să se folosească de acest avantaj şi s-a dovedit că pe parcursul celor nouă ani de directorat la Comedie a fost un excelent conducător de teatru mic... Deştept, cultivat iar anii de teatru particular îl învăţaseră multe lucruri bune pe care a putut să le aplice parţial la Teatrul de Comedie.“ (din volumul Capriciile destinului, Vera Molea în dialog cu Lucian Giurchescu, Editura Eikon, 2017) 

Lucian Giurchescu şi David Esrig au fost de altfel primii regizori angajaţi în noul teatru la înfiinţare în 1961 alături de Dan Nemţeanu, unul dintre cei mai buni scenografi ai momentului. La scurt timp în echipa de la vârf a venit şi scenograful Ion Popescu Udrişte completând acest cuartet de aşi cărora datorăm primele mari succese ale noului teatru.

Prin viziunea lor îndrăzneaţă aceşti artişti, pe atunci foarte tineri vor marca saltul spre modernitate însemnând dezbărarea treptată de realismul calp la care teatrul fusese obligat şi adoptarea unor modalităţi noi de creaţie care să exploreze realitatea dincolo de datele ei vizibile (....)

După modelul unor mari teatre de succes având această filozofie a teatrului, respectiv Teatrul Naţional Popular din Franţa întemeiat de Jean Vilar, care milita pentru un teatru unanim şi actual şi al lui Piccolo Teatro din Milano, creaţie a cunoscutului regizor Giorgio Strehler, Radu Beligan a dorit pentru Teatrul de Comedie un program estetic şi un repertoriu care să atragă un public cât mai larg cu mijloacele unei arte solid ancorată în solul culturii, cu alte cuvinte, un teatru popular de artă.

Din prefaţa la volumul omagial Teatrul de Comedie 60, în curs de apariţie.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările