Teatrul – pledoarie pentru repertoriu

Se observă de la o vreme în spaţiul nostru scenic cum Teatrul – ca vatră de spectacol – se distanţează nefericit de Dramaturgia consacrată şi naţională, dar şi universală.

Se joacă din ce în ce mai puţin, şi pe foarte puţine scene, şi scrisul clasic şi scrisul contemporan românesc de valoare, dar şi scrisul european de teatru, marii dramaturgi cum ar fi Moliere, Goldoni, să zicem, câteodată Shakespeare, Ibsen, Bernard Shaw, marii ruşi cu excepţia lui Cehov, acesta mai ales cu Livada de vişini în ipostaze bizare cu personajele în costume de baie văzute prin ceaţă. Nu se joacă deloc Pirandello, nu se joacă Durrenmatt, nu se joacă Sartre, Gombrowicz, Max Frisch, Giraudoux, nu se joacă americanii mari O’Neill, Miller, Tennessee. Nu e de mirare că nici clasicii greci nu se joacă, măcar pe scenele naţionalelor! Nu se joacă aşadar dramaturgia cu conflicte şi personaje puternice înstare să ofere actorilor posibilitatea de a deveni mari ca interpreţi şi de a rămâne în memoria spectatorilor.

Nu mai vorbesc de faptul că vreo trei generaţii de absolvenţi, mai ales după `90, ai institutelor de teatru răspândite ca ciupercile prin aproape toate oraşele cu câte o universitate, sau două, sau trei, n-au mai avut şansa profesorilor actori cu personalitate care au semnat diplomele de artişti pentru actori, cum au fost să zicem Albulescu, Silvia Popovici, Dinică sau Moraru, Cozorici, Iordache, Dem Rădulescu, sau dintre cei încă pe scene, Mălăele sau Costel Constantin, care au avut profesori, la rândul lor, pe Finteşteanu, pe Storin, pe Maria Filotti, pe Costache Antoniu, pe Eugenia Popovici,

Au spuzit apoi experimentele teatrale de prin mansarde, subsoluri, sufragerii ş.a.m.d., unde încropite trupe de trei, patru absolvenţi tineri, pun la cale după puterilor lor şi după şcoala lor săracă în profesori şi modele, reprezentaţii înfăţişând dramatizări – cu excepţia spectacolelor lui Chris Simion – ale unor nuvele, povestiri, scenarii etc., semnate de scriitori europeni cu ambiţii sexualiste, libertinaje pornografice direct, cu limbaj pentru care în scris s-ar folosi ..., dramatizări care nu pot ţine locul dramaturgiei consacrate şi nu pot oferi nici o şansă afirmării cuiva în roluri memorabile.

Libertinajul a urcat pe mai toate scenele, chiar şi naţionale, şi nu numai de vorbire, ci şi în înfăţişări deschis pornografice până la a deveni un cult al denudării totale a interpreţiilor şi interpretelor.

Povestea cu dramatizările a apărut şi prin teatrele de stat din provincie, fiind rentabilă uneori şi prin drepturile de autor pe care le conferă fără nici un fel de efecte în planul formării unei personalităţi artistice, ca să poţi spune: L-am văzut pe X şi pe Y în Hamlet, în Doctorul din Trei Surori, în Caţavencu, în Coana Joiţica, în Rică Venturiano, în Gaiţele lui Chiriţescu, în Doamna cu Camelii sau în Nora de Ibsen. O piesă ca Stâlpii Societăţii de Ibsen, de pildă, ar oferi tinerilor cu har o mare şcoală teatrală, dacă s-ar bucura spectacolul şi de un regizor respectuos cu textul şi mai ales lipsit de patima trivializării cu orice preţ.

După cum ar oferi mari şanse tinerilor înzestraţi Să îmbrăcăm pe cei goi de Pirandello sau dramatizarea de elită cum a fost Maestrul şi Margareta pentru şapte-opt actori în frunte cu Ştefan Iordache şi Valeria Seciu.

Din păcate, se pare că la noi nimeni nu se gândeşte la politica repertorială nici măcar a teatrelor finanţate de stat, cum se gândesc la filarmonici dirijorii formaţiunilor simfonice, care nu pot trăi fără marii clasici, nici fără contemporani.

O mare actriţă se poate lansa şi cu Mutter Courage de Brecht şi cu Ofelia, şi cu Ioana d’Arc, şi cu una din cele trei surori cehoviene. La noi, cum s-a văzut şi când s-a discutat zilele acestea bugetul de stat, nimeni nu s-a referit la bugetul culturii, ca şi când Ministerul nici n-ar fi existat, aşa cum nu există nici când miniştriii care îl reprezintă nu sunt autorităţi ale culturii.

Aşadar, proliferează în geografia teatrală mai ales ciupercăria pornografică puzderia de încropeli din teatrul aşa zis independent, de gang, de scară de bloc, de mansardă de demisol, de sufragerie.

În timpul direcţiei de la Mic şi de la Naţional am adus pentru generaţia tânără, pe care am găsit-o şi pe care am şi îmbogăţit-o, profesori de mişcare şi de vorbire, mari artişti de la Opera Română, pe care nu îi avuseseră în Institutul de Stat. Câţiva dintre absolvenţii afirmaţi atunci aveau diplome semnate de Cineva. Acei Cineva nu mai sunt nici unul astăzi în şcolile de teatru. Pentru absolvenţii din zilele noastre are cea mai mare valabilitate observaţia după care absolvenţii de institute sunt toţi egali prin adeverinţele de absolvenţi de institut de teatru. Dar adeverinţele nu dau nici talent, nici şcoală cu un mare profesor, actor sau regizor, astfel încât toţi care intră pe o scenă de teatru sunt doar posesori de adeverinţe. Dintre ei, artiştii se dovedesc doar la aplauzele finale.

Fiindcă nu o să terminăm prea uşor, după părerea mea, cu dramatizările supuse arbitrariului autorilor acestora sau împătimirii sexualisto-porno deşucheate ale regizorilor de dramatizări, unora, fireşte, am să vă ofer în încheiere Avertismentul regizoral care precede un spectacol cu o dramatizare după un tragic roman celebru:

„Spectacol nerecomandat minorilor sub 14 ani: scene care îi pot afecta emoţional, nuditate, scene cu conotaţie sexuală, durată care le depăşeşte capacitatea de atenţie.

Din cauza efectelor stroboscopice şi de lumină, de scurtă durată şi intensitate, spectacolul nu este recomandat persoanelor cu fotosensibilitate şi celor care suferă de epilepsie!“