Teatrul „Regina Maria” din Oradea la aniversare

Pare incredibil pentru noi, cei de azi, detaliul că superba clădire a Teatrului din Oradea, amestec subtil şi atent elaborat de stiluri riguros armonizate, a fost construită în decursul a doar 15 luni.

La fel de surprinzător e şi amănuntul  că Teatrul orăşenesc, aşa cum a fost numită instituţia adăpostită în minunatul edificiu, şi-a putut inaugura activitatea într-un timp record de la data luării deciziei durării lui, odată cu începutul secolului al XX lea.

Motive istorice binecunoscute ca şi structura etnică a populaţiei oraşului au făcut ca spectacolele adăpostite acolo să aibă loc multă vreme preponderent în limba maghiară. Chiar şi după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Deşi, din când în când, oricum nu atât de des precum ar fi fost firesc, Teatrul orădean mai vorbea şi româneşte. În special, prin intermediul vocilor actorilor din trupele venite în turneu.

Necesitatea unei trupe stabile de limba română era evidentă şi a fost acceptată ca atare de autorităţile vremii în anul 1954. Aşa că, la data de 26 noiembrie 1955, pe scena Teatrului orădean, în prezenţa unui număr de spectatori despre care cronicile vremii spun că a depăşit cu mult limitele admise de capacitatea sălii şi într-un un entuziasm imens, s-au auzit replicile celebre ale Scrisorii pierdute de Caragiale. Pusă în scenă de Corneliu Zdrehuş, cu o distribuţie în alcătuirea cărora erau şi tineri absolvenţi, dar şi actori cu experienţă, veniţi la Oradea din felurite teatre din ţară. Teatrul din Oradea, cu noua lui Secţie devenind Teatrul lor.

Au trecut de atunci 60 de ani. 60 de ani şi câteva zile. Iar, între timp, ceea ce a fost multă vreme Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea, a devenit Teatrul „Regina Maria”. Loc în care generaţii şi generaţii de regizori, actori şi scenografi, de secretari literari şi de personal de scenă au zămislit zeci, sute de spectacole. Multe dintre ele de referinţă nu doar pentru trupa de limba română a Oradiei, ci pentru întreaga istorie a teatrului românesc postbelic. Nici nu putea fi altfel de vreme ce Teatrul orădean în limba română a beneficiat de extraordinara şansă de a-i avea ca regizori angajaţi pe Radu Penciulescu şi pe Valeriu Moisescu, pe Alexandru Colpacci şi pe Sergiu Savin, pe Alexandru Darie şi pe Victor Ioan Frunză. Personalităţi creatoare imense a căror magnitudine profesională a determinat generaţii şi generaţii de absolvenţi ai şcolilor de actorie să îşi dorească să devină componenţi ai trupei. După 1989 acestora alăturându-li-se nume noi dornice de afirmare şi de succes.

„Leonce şi Lena”

Din 1981, îndată după ce am terminat facultatea şi am ajuns în oraşul de pe Criş, am devenit, mai întâi, spectator, fără absenţe nemotivate,  la toate premierele Teatrului orădean. Şi nu doar ale premierelor în româneşte. Trei ani mai târziu, mi-am luat inima în dinţi şi am pus într-un plic prima cronică de teatru din viaţa mea, plic adresat redacţiei revistei Teatrul.

Întâmplarea a făcut ca articolul cu pricina, unul asupra căruia azi îmi mai arunc din când în când ochii critici la adresa stângăciilor de atunci, să fi fost pus în scenă de dl. Eugen Ţugulea. Venit la Oradea în 1955, ca proaspăt absolvent, component al distribuţiei spectacolului inaugural şi, în două rânduri, director al Teatrului. Şi tot întâmplarea a mai vrut ca spectacolul cu pricina, spectacol intitulat Miraculoasa carieră, să reprezinte primul pas în profesie, ca actor cu diplomă, a directorului de acum, dl. Daniel Vulcu. Miraculos a fost faptul că plicul cu pricina nu a ajuns în cine ştie ce pubelă din clădirea din Sărindar în care funcţiona la acea vreme revista de specialitate, ci în paginile ei. Graţie bunăvoinţei arătate de d-na Mira Iosif, critic şi responsabil de rubrică, dar înainte de orice OM cu majusculă, căreia o întreagă generaţie de comentatori ai fenomenului teatral de azi îi datorează imens. Aceeaşi întâmplare a vrut să locuiesc într-un bloc vecin celui în care locuiau regizorul Alexandru Darie, scenografa Maria Miu şi actorul Cristian Şofron, aflaţi şi ei la început de carieră. Ducu mi-a permis să asist la repetiţiile conduse de el, pe Maria am văzut-o desenând schiţe de decor aşa că am văzut cu propriii ochi cum s-au născut spectacole de neuitat precum Jolly Jocker, Porţile (Săptămâna luminată) căreia cenzura comunistă i-a îngăduit doar o unică reprezentaţie şi inegalabilul Amadeus.

„Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas“ 

Odată devenit critic, fireşte că relaţiile mele cu Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea s-au complicat, devenind unele de complementaritate şi contrarietate. Aşa cum era de aşteptat, desigur. Aşa cum mă avertizaseră şi Dumitru Chirilă, şi Valentin Silvestru care mi-au fost multă vreme sfătuitori şi, poate, chiar prieteni.. Au rămas astfel, în aceleaşi relaţii, şi în cei cinci sau şase ani cât am fost, în regim de cumul, secretar literar. Iniţial, venisem pentru o perioadă de doar şase luni. Am stat, cum spuneam, aproape şase ani. Din păcate. Din greşeală.  Repetam o experienţă de inadaptabilitate încercată ca atare de mai toţi colegii mei de generaţie care, la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, au trecut, cum neinspirat şi neadevărat se spune, de cealaltă parte a baricadei. Orice s-ar spune şi oricât de mult ai iubi teatrul experienţa de critic te marchează, limba îţi devine mai ascuţită şi lucrul acesta nu prea are cum să producă plăceri.

Am trăit în anii aceia, dar şi periodic, mult timp după, aşa cum trăiesc şi azi, experienţa iubirii şi a neiubirii de teatru, despre care atât de frumos a scris marele critic George Banu. Experienţa rupturii şi a refuzului. A abandonului şi a revenirii. Şi chiar dacă, adesea, mi-am jurat că abandonul acela va deveni unul definitiv, viaţa a vrut de fiecare dată altfel. Nu se putea să fie altminteri.

Teatrul „Regina Maria”, cu succesele, dar şi cu neîmplinirile sale, cu suişurile şi coborâşurile lui inerente, cu bunele şi relele lui înseamnă pentru mine începutul. De care nu mă voi putea despărţi niciodată.
La mulţi ani!