Titanicul pe canapea

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Spectacolul „Titanic vals”, la Teatrul odeon (din festivalul FESTin pe Bulevard) FOTO Mihaela Marin
Spectacolul „Titanic vals”, la Teatrul odeon (din festivalul FESTin pe Bulevard) FOTO Mihaela Marin

Un punct de maximă atracţie în programul festivalului FESTin pe bulevard ce se desfăşoară în aceste zile la Bucureşti în organizarea Teatrului „Nottara” a fost, indiscutabil, spectacolul cu piesa Titanic vals de la Teatrul „Odeon”. Pregătită în ultimele luni ale anului 2013, având avanpremiera în ultimele zile ale acestuia şi premiera cu presa la începutul lui 2014, montarea e, fără doar şi poate, una ce se va juca mult şi cu sălile pline.

Aşa au stat lucrurile în seara în care am văzut eu spectacolul regizat de Alexandru Dabija, sală în care imensa majoritate a spectatorilor a fost asigurată de civili, adică de oameni obişnuiţi, nu critici, nu artişti, nu jurnalişti. De oameni cărora le place comedia românească interbelică, care adoră capodopera lui Tudor Muşatescu care tot capodoperă rămâne, deşi o criticiţă cu ifose ce a comentat superficial premiera a calificat piesa drept una mediocră. De spectatori ce rămân sensibili la farmecul dramaturgiei româneşti interbelice. De oameni cărora le place Alexandru Dabija, le plac actorii de la „Odeon” şi care pentru aceasta renunţă la câţiva zeci de lei din bugetul personal spre a-şi procura un bilet care să le asigure intrarea la spectacol.

Aproape că sunt gata să pariez că actualul spectacol cu Titanic vals va avea parte de aceeaşi viaţă lungă de care se bucură un alt spectacol cu o altă piesă din literatura dramatică interbelică- Gaiţele- montat tot de Dabija şi tot la Teatrul de pe Calea Victoriei.

Muşatescu a scris în 1932 o satiră pe care cei mai mulţi comentatori au calificat-o a fi de esenţă socială. Caracterul politic minimal al textului a fost dezvoltat în continuarea pe care dramaturgul a dat-o poveştii în Escu. Interpretul ideal al lui Spirache Necşulescu a fost socotit Grigore Vasiliu Birlic, cel care a deţinut rolul nu doar în teatru, ci şi în filmul realizat în 1964 de Paul Călinescu. Un alt interpret de dicţionar sau de antologie, spuneţi-i cum doriţi, al bonomului ajuns fără vrerea lui deputat a fost Radu Beligan.

În montarea lui Dabija, bonomia lui Spirache nu e în totalitate dată la o parte, dar nu mai deţine rolul privilegiat din spectacolele standard cu o regie nedezminţit realistă. În prima parte avem de-a face cu un Spirache încă tânăr, vioi, şugubăţ. În a doua parte, găsim un Spirache care parcă –parcă simte şi căruia mai-mai că îi place gustul parvenirii. Aşa îl joacă Ionel Mihăilescu. O face foarte bine, iar jocul său e în conformitate cu ideea principală şi cu intenţia fundamentală a spectacolului. Fiindcă lectura lui Dabija e una altfel prin raportare la modele. Regizorul evită tentaţia de a moderniza artificial textul, de a-l scoate din contextul anilor 30 ai veacului trecut, dar nici nu se complace să facă un spectacol tradiţional, aşa cum nu a făcut nici în cazul Gaiţelor. Originalitatea spectacolului constă în inteligenta transferare a interesului dinspre social înspre politic.

Îmbogăţită peste noapte graţie naufragiului vaporului în care se afla Tache Necşulescu, fratele lui Spirache, familia, până atunci provincială, săracă, măcinată de tensiuni mai mult sau mai puţin majore, tensiuni concentrate şi dezamorsate în şi prin ziceri de pomină, înţelege rapid că adevărata ei consacrare se va produce în zona politicului. E lucrul sugerat admirabil de decorul gândit de Helmut Stűrmer. În prima parte a spectacolului, casa amărâtului funcţionar se prelungea, dacă nu chiar se confunda cu modesta curte în care se creşteau găini şi se creşteau nu doar fiindcă lui Spirache Necşulescu îi plăceau ruralul şi păsările de curte. Oricum, pentru numeroasa lui familie, nu conta defel ce îi plăcea sau nu falsului cap al familiei care îşi stingea orgoliile rănite în apa de ploaie a comentariului ironic. În partea a doua, atrag atenţia două elemente de decor. Canapeaua modestă de la început a fost înlocuită cu una imensă. Pe care încearcă să se caţere mai fiecare personaj. La un moment dat se caţără pe canapeaua buclucaşă Spirache însuşi, indiciu limpede că ascensiunea nu îi este nici lui dezagreabilă. În planul ceva mai îndepărtat al scenei e plasată o imensă fotografie cu un vas eşuat, sursa îmbogăţirii rapide şi a parvenirii politice incipiente a familiei Necşulescu. Conjugarea acestor două detalii înseamnă însăşi cheia spectacolului.

titanic vald odeon foto mihaela marin

Spectacolul „Titanic vals”, la Teatrul Odeon (din festivalul FESTin pe Bulevard) FOTO Mihaela Marin

Dar, orice s-ar zice, Titanic vals e o piesă ce se validează scenic în primul rând datorită actorilor. Spectacolul de la „Odeon” nu dispune, din păcate, de distribuţia ideală şi nici de o viziunea unitară asupra personajelor. Dacă felul în care e conceput Spirache Necşulescu de Ionel Mihăilescu deschide o perspectivă nouă asupra personajului, Dacia, jucată de Antoaneta Zaharia şi Chiriachiţa interpetată de Dorina Lazăr sunt mai apropiate de perspectiva tradiţională. Dacia e, în mod evident, un personaj în descendenţa Zoei din O scrisoare pierdută (pentru Muşatescu capodopera lui Caragiale a fost un model de necontestat). Antoaneta Zaharia aduce în scenă o femeie autoritară, cu farmec personal, chiar cu farmec erotic, care, de îndată ce şi-a văzut schimbat statutul material, aspiră la modificarea radicală pe care o pot aduce cu sine ascensiunea politică şi mutarea la Bucureşti. Parteneriatul pe care Dacia l-a avut până atunci cu Chiriachiţa e supus unei reevaluări, Dacia dobândind un ascendent de inteligenţă bine subliniat de Antoaneta Zaharia. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că actriţa ajunsă deja la deplina maturitate creatoare ar încălca în vreun fel disciplina scenei şi ar încerca să ii ia caimacul, mare, cam de două degete, Chiriachiţei, gaiţa absolută fără cusur în rău, desenată în tuşe tari şi cu impact la public de Dorina Lazăr.

titanic vals odeon

Spectacolul „Titanic vals”, la Teatrul Odeon (din festivalul FESTin pe Bulevard) FOTO Mihaela Marin

Sunt în spectacol câteva roluri secundare excelent interpretate de Ruxandra Maniu (Decebal), Ioan Bătinaş ( Petre Dinu), Alexandru Papadopol (Stamatescu) şi Pavel Bartoş (Rădulescu-Nercea), altele jucate profesionist de Nicoleta Lefter (Sarmisegetuza) şi de Marius Damian (Traian) ori puţin cam palid creionate de Sabrina Iaşchievici (Gena). Sunt şi roluri episodice rezolvate confortabil de Anda Saltelechi şi de Dan Iosif (Fotograful). Avocatul Procopiu suferă o schimbare de sex, devine doamnă. Sub impactul jocurilor sale „programate” de Spirache şi transpuse în practică se consumă întreaga parte a doua a montării. Avocatul Procopiu e doamna în negru jucată savuros de Rodica Mandache. Savuros dar şi în totală independenţă stilistică cu celelalte roluri din montare. Nu cred că independenţa în cauză ar fi fost cerută de actriţă, ci sunt sigur că ea i-a fost acordată de regizor. Raţiunile acestei atitudini nu îmi sunt însă tocmai clare.

Teatrul Odeon din Bucureşti- TITANIC VALS de Tudor Muşatescu;

Regia: Alexandru Dabija;

Decorul: Helmut Stűrmer;

Costumele: Corina Grămoşteanu;

Cu: Ionel Mihăilescu, Antoaneta Zaharia, Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter, Sabrina Iaşchevici, Marius Damian, Ruxandra Maniu, Ioan Bătinaş, Alexandru Papadopol, Pavel Bartoş, Rodica Mandache, Anda Saltelechi, Dan Iosif;

Data reprezentaţiei: 15 octombrie 2014 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite