Travestiul şi specificul naţional

Am revăzut cu ocazia unui festival estival de teatru plin de bune intenţii  culturale – cel buzoian – un spectacol longeviv al Teatrului Odeon care, după cum se observă, îşi păstrează nu numai calitatea artistică, dar şi actualitatea de fond.

A fost programat în susnumitul festival, datorită numărului mare de vedete de pe afiş, pentru că tema manifestării este vedeta de teatru, dar iată cum această creaţie scenică de acum peste zece ani îşi dovedeşte perenitatea şi în privinţa mesajului E vorba de Gaiţele, comedia omonimă a lui Al. Kiriţescu căreia tratând-o în cheie grotescă regizorul Alexandru Dabija i-a dat o semnificaţie mult mai mare decât cea de satiră locală benignă. Nu e vorba doar de exaltarea unor date de specific naţional, cele privind levantinismul care s-a corcit prin unele locuri cu originile noastre latine dând un kisch monstruos (mahalagismul, spoiala, inconsistenţa sentimentelor, lipsa de cuvânt, peşcheşul), ci şi altele mult mai adânc pătrunse în fiinţa naţională la nivel de mentalitate.

Ceva din această gândire binevoitor critică din care regizorul şi-a făcut un program mult mai eficient decât pamfletele zgrumţuroase ale unor articleri, ei înşişi găunoşi, răzbate şi din acest spectacol, care a fost urmat de multe alte reevaluări din domeniul basmului popular sau al dramaturgiei de profil aduse pe scenă de Dabija (Creangă, Muşatescu etc). Revăzând spectacolul, am avut acum revelaţia târzie a vizionarismului regizorului datorită unei posibile semnificaţii dată unui mijloc artistic folosit aici, nesesizată suficient la mometul premierei datorită impactului comic devorator care a mascat poate aceste intenţii cu sens mult mai adânc decât simplele efecte spectaculare. E vorba despre travestiul la care a apelat regizorul distribuind în rolul a două dintre personajele feminine de prim-plan, surorile Anetei Duduleanu, şefa clanului încondeiat de autor, Zoica şi Lena, doi minunaţi actori – respectiv Constantin Cojocaru şi Ionel Mihăilescu.

Ei fac din cele două babe absolute simbolul prefăcătoriei şi jocului ascuns al măştilor, al versatilitatii de care uzează lumea pe care o reprezintă. O lume la vârful societăţii din vremea când simbolul karaghiozului de iarmaroc din arsenalul cultural teatral oriental nu era departe de orignile sale istorice. În cărţi epoca e numită a fanarioţilor, iar influienţele asupra specificului poporului român care se întind până în zilele noastre n-au fost încă elucidate pentru a tranşa obiectiv compatibilitatea noastră cu spiritul european.

Mai des, ea e criticată şi mai puţin admirată, pentru că oricât ar fi de original şi pitoresc bizantinismul, nocivitatea la nivel comportamental o resimţim aproape cotidian. Aşa încât întorcându-mă la travestiul lui Dabija şi la senzaţionalele băbuţe clevetitoare create în spectacol de  cei doi actori geniali, nu pot să nu observ extinzând câmpul de interpretare cât de uşor putem fi  amăgiţi noi românii de jocurile de măşti pe care le regăsim în viaţă, doar la o simplă întoarcere a capului atunci când ne aflăm la teatru. N-am prizat aşa dar peste poate acum revăzând Gaiţele elementele de critică socială , care fie vorba între noi aparţin unei epoci când oficial se trăgea cu toate tunurile în boieri, ci mai degrabă   sugestiile subtile ale regizorului, cu bătaie mult mai lungă între care şi acest travesti operat după opinia mea nu doar din raţiuni estetice ci şi ideologice. Comice peste fire mătuşile astfel vopsite care iau faţa tuturor celorlalte reuşite interpretative sunt o dovadă în plus că e deajuns uneori să maschezi imaginea reală cu o nouă costumaţie şi un machiaj excentric pentru a induce în eroare şi pe cel mai de bună-credinţă om. Fiindcă travestiul poate fi irezistibil ca efect, dar vechiul adagio privind scopul care scuză mijloacele poate fi citit aici doar prin prizma mijloacelor.

La urma urmelor cine se mai gândeşte la faptul că Lena şi Zoia au provocat cu intrigile lor mârşave moartea nepoatei lor Margareta, câtă vreme cele două apariţii sunt atât de comice şi doar în subsidiar fioroase. Viziunea regizorului asupra acestor două travestiuri şi interpretarea actorilor adaugă aşadar şirului de însuşiri criticate una de substanţă ce ţine de un obicei devenit neaoş şi care ne transformă în parteneri atât de nesiguri, oportunşti şi lipsiţi de puterea de a se manifesta ca atare, după vorbă, după port, vorba poetului. Că intenţiile spectacolului s-au plasat de la început dincolo de zona minoră a criticii sociale ne-o dovedeşte şi viziunea originală a scenografului acestui spectacol, regretatul Vittorio Holtier care, imaginând un decor din scoarţe olteneşti etalate aproape emblematic, a creat cadrul propice lărgirii discuţiei despre specificul naţional.

Iată cum teatrul, o dată în plus, se face purtătorul de mesaj al unei dezbateri profunde care agită spiritele ori de câte ori vine vorba despre patriotism, naţionalism şi specific, chiar dacă aparent el doar ne distrează exultând în hohotele de rîs ale publicului la spectacolul grotesc al parastaselor udate cu ţuică de Piteşti (dramaturgul era de prin zonă). Gaiţele, spectacolul Teatrului Odeon aclamat minute în şir în cocheta sală recent renovată a Teatrului George Ciprian din Buzău, mi-a sunat acum ca un fel de recomandare gravă:

fiţi voi înşivă, şi nu vă mai vopsiţi! – adresabil tuturor acelora care se travestec după cum bate vântul. Al interesului naţional bineînţeles!