Teatru

articolul anterior articolul urmator

Treimea de platină

7
9 Dec 2016 10:53:11
Dinu Săraru

„Nu ştiu alţii cum sunt...” De la o vreme, în apropierea Crăciunului şi a Anului Nou, începe să mă învăluie parfumul dulce amar al nostalgiei clipelor izgonirii mele de la Teatrul Mic pe strada căruia, Sărindarul, n-am mai putut să calc de mai bine de un sfert de veac, din ziua de 8 ianuarie 1990 când, aşa cum se anunţa cu satisfacţie într-un chenar negru, ca de ferpar,

în ziarul România Liberă unde abia se întorsese nu Prietenul meu, nu unul dintre Prietenii mei, nu cel mai bun Prieten al meu de o viaţă, ci chiar Prietenul Octavian Paler: „ÎN SFÂRŞIT, CU 88 DE VOTURI PENTRU ŞI... CONTRA, DINU SĂRARU A FOST DESCĂUNAT DE LA TEATRUL MIC! lăudaţi până atunci, şi Teatrul şi eu, cu prilejul fiecărei noi premiere treisprezece ani! şi chiar de către Prietenul, semnatarul cu mâna lui al unei admirabile cronici la „Să îmbrăcăm pe cei goi” de Pirandello, cu Valeria Seciu şi Ştefan Iordache în rolurile protagoniste.

Aşa erau vremurile şi eu nimerisem „supt” ele.

Cu Octavian Paler aveam să mă împac definitiv, redevenind Prietenii de odinioară, cu doar trei sau patru ani înaintea plecării sale spre zări mai bune, împăcarea fiind pusă la cale şi cu o drăcească îndârjire faţă de amândoi de către doamna Geta Dimisianu!

Din ziua aceea de 8 ianuarie 1990 n-am mai putut să calc niciodată până astăzi pe Sărindar şi era cea mai iubită de mine stradă din Bucureşti, Sărindarul presei democratice româneşti, începând cu Adevărul lui Al.Beldiman şi al lui Constantin Mille şi al lui Mihail Sadoveanu şi până la Naţiunea lui George Călinescu, toate ziarele şi revistele democratice vestite, şi strada se închidea la capătul dinspre Brezoianu cu Universul lui Luigi Cazzavillan şi după evenimente „... al lui Dinu Săraru”, şase luni, sub titlul Universul românesc, cu toate suplimentele dinainte: Universul copiilor, Universul familiei, Universul literar-artistic etc., etc., etc. Şi nici atunci, n-am mai pus un picior pe Sărindar, nici dinspre Brezoianu, nici dinspre Capşa.

Dar nostalgia care mă învăluie azi pe mine izvorăşte din clădirea cu numărul 16 unde se află Teatrul Mic, cu interminabilele lui atunci cozi la un loc măcar pentru „Omul, continuaţi să puneţi întrebări”, pentru „ îmbrăcăm pe cei goi”, pentru „Efectul razelor gamma asupra anemonelor”, pentru „Nebuna din Chaillot”, pentru „Nu sunt Turnul Eiffel”, pentru „Evul mediu întâmplător”, pentru „Maestrul şi Margareta”, pentru „Nişte ţărani”, pentru „Diavolul şi bunul Dumnezeu”, pentru „Ca frunza dudului din rai”, pentru „Richard III”, pentru „Yvonna principesa Burgundiei”, pentru „Mitică Popescu”, pentru „Cerul înstelat deasupra noastră”, pentru „Dama cu camelii”, pentru „Amurgul burghez”, pentru „O scrisoare pierdută”, pentru primul cabaret politic „Astă-seară stau acasă”, pentru...

N-am făcut întâmplător acest pomelnic al unui teatru care a fost, ci pentru a evoca anvergura unui program şi a unei trupe şi a unor regizori tineri care aureolau, toţi, scena incendiară din Sărindar:

Carmen Galin şi Olga Tudorache, şi Leopoldina Bălănuţă, şi Mitică Popescu, şi Gheorghe Visu, şi Valeria Seciu, şi Tatiana Iekel, şi Dan Condurache, şi Nicolae Dinică, şi Vistrian Roman, şi Rodica Tapalagă, şi Nicolae Iliescu, şi Dinu Manolache, şi Rodica Negrea, şi Mariana Cercel, şi Liliana Ceterchi, şi Pamfil Panduru, şi Ioana Pavelescu, şi Ştefan Iordache, şi Coca Bloos, şi Eusebiu Ştefănescu, şi Nicu Alifantis, compozitorul, aceasta a fost trupa recunoscută cu invidie, dar şi cu preţuire drept „Actorii de la Mic!”

Aici s-au afirmat cu autoritate regizorii teatrului, toţi tineri şi foarte tineri, dar mai ales Cătălina Buzoianu şi Silviu Purcărete şi Cristian Hadji-Culea şi apoi Dinu Cernescu dar şi invitaţii Grigore Gonţa, Alexandru Darie, Dragoş Galgoţiu şi regizorii de film Mircea Danieliuc şi Dan Piţa.

Ei au fost regizorii spectacolelor luate cu asalt de public venind, tinerii îndeosebi, noaptea cu chitare şi saci de dormit ca să fie primii la deschiderea Casei de bilete.

Actorii şi regizorii şi scenografii şi toţi slujitorii Teatrului Mic au fost rugul care, arzând cu un devotament infinit l-au determinat pe un scriitor important al vremii – academicianul Nicolae Breban – să scrie că: Teatrul Mic a fost „nu numai cea mai bună echipă teatrală, cel mai interesant repertoriu, dar şi unul dintre nucleele de rezistenţă spirituală şi politică - de ce nu?! – ale Bucureştilor amorţiţi în penurie, frig şi disperare cetăţenească.”

Lor le mulţumesc din pragul acestui apropiat Crăciun 2016 şi An Nou 2017!

Există bucuria creştină a recunoaşterii şi a iertării despovărată de resentimente, cea mai greu de împlinit dar şi cea mai curat răcoritoare sufleteşte.

Dar eu ţin să mă opresc astăzi, aici, asupra unei TREIMI REGIZORAL-ACTORICEŞTI DE PLATINĂ: regizoarea Cătălina Buzoianu şi artiştii Valeria Seciu şi Ştefan Iordache.

Ei trei, subliniez ca o datorie, au fost stâlpul de foc care a ţinut viu rugul întreg, începând cu acel de neuitat „Să îmbrăcăm pe cei goi” de Pirandello care a situat brusc scena de pe Sărindar în compania marilor trupe europene. Ei au făcut să strălucească acest rug prin talentul lor unic şi patima lor incendiară pentru scena de scândură dovedite în „Maestrul şi Margareta” după Mihail Bulgakov, în „Nişte ţărani”, în „Cerul înstelat” de Ecateriana Oproiu, în „Yvonna, principesa Burgundiei”, de Witold Gombrowicz, în „Ca frunza dudului din rai” de D.R.Popescu, în „Dama cu camelii” după Alexandre Dumas-fiul, spectacole emblematice pentru identitatea în epocă a Teatrului Mic.

Aşa cred eu şi astăzi că s-a impus atunci autoritatea Cătălinei Buzoianu, prin imensa cultură, prin slujirea până la sacrificiu a unui program ideatic înalt, prin originalitatea explozivă a unei prodigioase fantezii, prin savanta şcoală actoricească şi regizorală pe care a creat-o şi justificat-o în repetiţii şi la catedră şi, mai cred, şi mai ales azi, când suntem atât de grăbiţi, că Doamna Cătălina Buzoianu rămâne cel mai dăruit şi important regizor român al jumătăţii de veac începând din 1977.

Pe această scenă de scândură din Sărindar, în primul rând, şi-au argumentat superlativ numele de Vedetă fără drept de apel, Valeria Seciu şi Ştefan Iordache şi va trece multă vreme până ce vor fi egalaţi în opera lor actoricească.

Prinţ şi Prinţesă ai scenei din Sărindar în „Să îmbrăcăm pe cei goi” şi „Maestrul şi Margareta”, ar merita fiecare să dea numele unui Premiu naţional de teatru.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

7 Comentarii

Radu Mircea
9.12.2016, 12:51:39

# Dinu Sararu Alungarea dvs, din 8 ianuarie in urma votului unanim al actorilor Teatrului Mic , a fost o actiune necesara de igienizare si ecarisaj a unui pesonaj sinistru care inca era buimac de sfirsitul idolilor sai si vorbeste lumea ca umbla ca o fantoma prin culise , stringind la piept foile cu omagii gretoase pentru 6 si 26 ianuarie , devenite acum inutile . Adrisantii erau la 2 metri sub pamint in Ghencea .

+2 (4 voturi)
Radu Mircea
9.12.2016, 13:09:44

# Dinu Sararu PS Din toata saracia mi-am cumparat doua kile de lamii pentru a putea urmari emisiunea de diseara de pe Realitatea . Dinu Sararu Membru al CC al PCR , Dorel Visan fostul secretar de partid , Mircea Diaconu arivistul , toti invitati de Octavian Hoandra . Omul de televiziune atit de plat incit din profil devine invizibil . Daca vocea sa nu are vreun efect benefic asupra unor boli mintale sau a reproducerii unor specii rare , omul este cumplet inutil . Nu pot sa ratez asa careu de ******* gata servit pe mina moarta .

+2 (4 voturi)
Radu Mircea
10.12.2016, 05:38:11

# Ce pacaleala sinistra . Dintr-un careu de monstri sacri ai comunismului , m-am ales cu un brelan prapadit de mosuleti care se intrec in platitudini , idiotenii si nostalgii comuniste . Dom' Sararu s-a dat lovit si a intrat numai intre doua shpritzuri la telefon . Dar in tot raul e si-un bine : mi-au ramas lamii pentru maioneza .

+1 (3 voturi)
Tagetes
10.12.2016, 16:56:31

"..prapadit de mosuleti care se intrec in platitudini , idiotenii si nostalgii comuniste"...la cata inteligenta capitalista refuleaza pe sute de canale sigur nostalgiile comuniste va zgaraie neplacut "Muncitorii români, albanezi si macedoneni, primesc un salariu minim între 140 si 156 de euro lunar. Mai putin decât colegii din Dongguan, China, se spune în raportul publicat în limba italiana cu titlul „Il lavoro sul filo di una stringa” (Munca pe firul unui siret)". ...etica si echitatea capitalismului nu va zgaraie urechile nu-i asa?

-1 (1 vot)
popescu alina
10.12.2016, 10:22:47

Nici acum nu a înțeles dl. Dinu Săraru semnificația poveștii de succes a Teatrului Mic; și acum confundă apreciabilele prestații actoricești și regizorale, cu meritele sale, personale! Nimic despre foamea de cultură a vremii și viclenia sistemului ceaușist de a oferi o portiță către teatru, foarte ...mică, la care nu întâmplător ajungeau puțini! Ce deosebire este între dl Sîraru și adevărații intelectuali/ formatori de opinie; dl. Săraru se crede și acum a fi fost „subt vremi”; prof. Ion Ianoși, de pildă, încearcă să pricepă vremurile, până în prezent, și o face cu profunzime (în ultima carte de memorii, „Internaționala mea). Își privește critic și propriul trecut, de care mărturisește uneori că-i este rușine...; se referă cu modestie la generațiile de foști studenți, unii cu nume de rezonanță astăzi. Dl. Săraru a rămas un nostalgic comunist. Nici poziția d-lui Paller n-a înțeles-o.

+3 (3 voturi)

Vezi toate comentariile (7)

Modifică Setările