Trigorin- o absenţă

În 1972 Nichita Stănescu publica un volum de pseudo-critică literară intitulat Carte de recitire. Volum ce îi va aduce pentru a treia oară premiul Uniunii Scriitorilor.

Dincolo de comentariile făcute de marele poet pe marginea unor opere literare celebre supuse „la o nouă lectură”, conta implicitul îndemn la revenirea sistematică la valoare. Îndemnul la relectură. O operaţie oricând la îndemâna cititorului obişnuit, în orice moment posibilă şi mereu recomandabilă cititorului profesionist care se zice că ar fi criticul literar. Şi unul dintre motivele nevinovatei mele „invidii” la adresa acestuia. Căci spre deosebire de el, eu, critic de teatru, am foarte rar şansa de a revedea un spectacol care mi-a plăcut. Raţiunile sunt multiple şi uşor de înţeles. Cele ce ţin de distanţe, de dificultăţi financiare sunt completate de ceea ce înseamnă însăşi realitatea, specificul însuşi al teatrului. Care specific face ca şi atunci când revenirea devine posibilă, lucrurile să nu stea identic la fel, să nu semene riguros cu ceea ce s-a întâmplat cu ocazia primei vizionări.

Cartea din bibliotecă, chiar dacă poate puţin mai deteriorată decât la momentul cumpărării ei şi la acela al primei citiri, e totuşi neschimbată.  Cititorul s-a mai schimbat puţin, a mai acumulat câte ceva, în special experienţă de viaţă şi experienţă de carte, pluralul său de lecturi e mai amplu. Conţinutul cărţii a rămas acelaşi.

În cazul spectacolului de teatru, nu doar că eu, spectator, sunt un pic modificat faţă de momentul primei întâlniri, la fel cum e modificat cititorul de literatură, dar şi ceea ce mi-e dat să văd e, fatalmente, altceva. Nu esenţial, nu radical altceva, însă cum spectacolul se precizează prin reprezentaţie, iar la fiecare reprezentaţie interpreţii sunt, cel puţin din punct de vedere biologic, uşor diferiţi, e firesc ca identitatea perfectă să nu mai poată fi asigurată.

Dincolo de toate aceste lucruri, altminteri demult cunoscute, revederea unui spectacol poate fi şansa descoperirii a ceva ce ţi-a scăpat la o primă vizionare sau a unui ceva care la data premierei era mai puţin precizat şi care a dobândit între timp pregnanţă.

Cu ocazia ediţiei din noiembrie 2014 a Festivalului Eurothalia am revăzut spectacolul cu piesa Pescăruşul de Cehov. Montat de Yuryi Kordonskyi la Teatrul German de Stat din Timişoara în primele luni ale anului 2013. Un spectacol ce a avut premiera cândva pe la începutul lunii martie a anului sus-menţionat. Un spectacol, fără doar şi poate, foarte bun. Un spectacol despre care am scris cu plăcere, cu dragoste, cu bucurie. Şi pe care revăzându-l acum, la mai bine de un an şi jumătate de la premieră, în aceeaşi sală, dar plasat în cu totul alt loc decât la prima vizionare, l-am găsit parcă şi mai bun, şi mai copleşitor, şi mai omenesc. Dar şi cu semnificative nuanţe în plus.

Sala Teatrului German de Stat din Timişoara e una bizară. Una „cu năbădăi”. Despre ea, despre obligaţia scenografului de a o „îmblânzi”, a scris cândva un remarcabil eseu scenograful Dragoş Buhagiar, cel care semnează decorul şi costumele Pescăruşului. Mi-am reamintit scrierea lui Dragoş Buhagiar cu ocazia primei vizionări a spectacolului lui Yuryi Kordosnkyi, l-am citat în cronica de la data premierei. Mi l-am reamintit şi acum, cu prilejul reîntâlnirii cu spectacolul. Şi mi-am dat încă o dată seama câtă dreptate are Dragoş Buhagiar în tot ce scrie acolo. 

Am regăsit şi acum nenumăratele valize şi pălării parcă aruncate vraişte pe marginile spaţiului de joc. Am regăsit vraful de cărţi şi de ziare pe care, la un moment dat, spre final, va începe să le rupă nervos, cu o nervozitate vecină cu nebunia Treplev. Am regăsit şi aparatul de radio cu care se joacă, din când în când, Dorn, doctorul-estetician, singurul căruia se pare că i-a spus ceva neterminata piesă a lui Treplev. Care o elogiază imediat după neaşteptate ei întrerupere, dar şi ceva mai încolo, când plăcerea estetică dă semne că e pe punctul de a se amesteca cu o dragoste în amurg pentru Nina Zarecinaia. Am descoperit- nu ştiu cum se face că nu l-am observat de prima dată- carul mortuar în care se sfârşeşte, premonitoriu, o ultimă ceartă dintre Arkadina şi Konstantin Gavrilovici. Pe care l-am asociat dureros copleşitorului comentariu muzical ce domină ultimele minute ale reprezentaţiei.

Am redescoperit paradoxul personajelor cehoviene, aşa cum apare el original formulat în spectacolul lui Yuryi Kordonskyi. L-am redescoperit şi i-am găsit note suplimentare de articulare şi de motivare. Observasem la premieră, am consemnat faptul şi în cronica de atunci, cât de altfel apare Trigorin în montarea de la Teatrul German de Stat din Timişoara prin raportare la alte spectacole cu aceeaşi piesă. Trigorin, interpretat de Radu Vulpe, nu e nicidecum un bărbat frumos. E şters, insipid, îmbrăcat fără gust, poartă mereu o bască pe cap, iar creionul şi caietul mereu avute în mână îl fac să semene cu un funcţionar. De fapt, chiar asta este Trigorin. Un funcţionar al faptelor, un înregistrator al lor, un funcţionar al literelor. El însuşi e conştient de condiţia lui, ba chiar o şi recunoaşte. Dar, spre deosebire de alte montări în care personajul încerca să îşi ascundă lipsa de importanţă prin poză, de data aceasta el nu mai face nici măcar acest efort. Trigorin e un om mărunt, veşnic încovoiat. E un om de plastilină. Un om al absenţei. Această absenţă mi s-a părut parcă mai evidentă acum, la a doua întâlnire cu spectacolul timişorean. Trigorin aproape că nu există primele treizeci- patruzeci de minute din spectacol. Nici nu ştiu dacă de data aceasta el s-a aflat cu adevărat în scenă. Trigorin nu a scos o vorbă pe toată durata agitaţiei produse cu ocazia reprezentării eşuate a piesei lui Treplev. De care e tot la fel de neinteresat cum e de nuvela publicată de acesta în revista pe care i-o aduce în partea a doua a spectacolului.

Numele îi este rostit pentru prima oară de Irina Nikolaevna (Ioana Iacob o Arkadină tânără, frumoasă, elegantă, pasională), dar mai avem ceva de aşteptat până să îl vedem cu adevărat. Iar întâia lui apariţie, în chip de pescar, e una cvasi-ridicolă, timidă, temătoare. Trigorin nu e defel un bărbat frumos. Frumoşi sunt Treplev (Horia Săvescu –absolut remarcabil, aflat într-o complementaritate febrilă cu excelenta interpretă a Ninei care e Olga Török), Dorn (mereu elegant, cu o pasiune pentru jocul cu multiplele pălării risipite prin scenă, un Dorn impecabil jucat de Georg Peetz) şi învăţătorul Medvedenko. Da, Medvedenko, fără cusur jucat de Konstantin Keidel, acel Medvedenko care mereu se plânge de sărăcia lui, dar care aici e suspect de elegant (cu fular de mătase la gât). Un Medvedenko pe care nu îl bagă nimeni în seamă, căruia nimeni nu se osteneşte să îi răspundă la salut, care e detestat de Maşa (Anne- Marie Waldeck), care e dispreţuit de bătrânul, obositul, primitivul Şamraev (Rareş Hontzu) şi de Polina Andreevna (Enikö Blenessy), care e ignorat de consilierul Sorin (Franz Kattesch). Care e tratat drept intrus atunci când se alătură jocului de cărţi la care nu îl invitase, de altminteri, nimeni. Şi cu toate că Trigorin e şters, ba câteodată e chiar ridicol, adevărata rivalitate între Zarecinaia şi Arkadina nu e generată de gelozia artistică, de condiţia de actriţe, ci de disputa amoroasă.

Întreg spectacolul e în asemenea chip construit încât urmărindu-l ajungi să te întrebi dacă chiar avea dreptate G. Călinescu atunci când scria că subiectul Pescăruşului ar fi „de natură estetică”.

La urma urmei, de ce se sinucide Treplev? Din cauza sentimentului ratării literare şi artistice? Din cauza eşecului conştientizat în impunerea „teatrului formelor noi”? Poate că şi din aceste motive. Dar cauza decisivă pare a fi sufletul sfâşiat, mortificat după ultima întâlnire cu Nina. O întâlnire hiper-incadescentă, o întâlnire magnific jucată de Horia Săvescu şi de Olga Török, o întâlnire în care până şi şansa salvării prin iubire, o iubire chiar aşa cârpită cum ar putea fi ea, îi e definitiv refuzată.

Am revăzut, aşadar, cu încântare şi emoţie Pescăruşul lui Yuryi Kordonskyi. Cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Cu acea tristeţe că necondiţionata apreciere a publicului, cronicile mai mult decât laudative nu au fost încununate de un premiu pe măsură. Şi că cineva, o criticiţă veşnic înţepată, şi-a permis chiar să scrie că ar fi vorba despre un produs estetic depăşit, în specificul unor decenii trecute.          

Teatrul German de Stat din Timişoara- PESCĂRUŞUL de A.P.Cehov;

Regia: Yuryi Kordonskyi;

Dramaturgia: Valerie Seufert;

Decorul şi costumele: Dragoş Buhagiar;

Cu: Ioana Iacob, Horia Săvescu, Franz Kattesch; Olga Török, Rareş Hontzu, Enikö Blenessy, Anne Marie Waldek, Radu Vulpe, Georg Peetz, Konstantin Keidel, Aljoscha Cobeţ, Isa Berger, Paul Cebzan, Dana Borteanu:

Data reprezentaţiei: 9 noiembrie 2014