Un alt fel de a fi cu mama

„Trezeşte-te“, îi spuse sora cea mare. Venise de o lună sau poate şi mai mult de la Bucureşţi de unde era studentă. Adusese aerul f(a)in al speranţelor din lumea cărţilor -- o lume posibilă, nu un moft.

Sora cea mică refuză să se trezească. Până la urmă ce contează o zi în ultimul an de liceu?! Toţi profii vor să scape de tine, nu, nu doar de tine, că oricum nu-ţi pasă de nimic şi de când mama ta stă în pat şi nu se mai mişcă de câteva săptămâni, de când nu mai vorbeşte te-ai făcut mică. Eşti în ultimul an de şcoală, ai prienteni de suflet, dar până la urmă azi o sa chiuleşti. Ai multe de făcut în somn, acolo nu te vede nimeni şi poţi să te pregăteşţi pentru ce va urma. Nu ţi-e teamă de o absenţă, oricum domnu' de mate ţi le va încercui, le va motiva pe loc. A mai făcut-o la toată clasa. 

Mă gândeam eu aşa, netrezită fiind, cum cu o seară înainte mă tot chinuiam să citesc despre Ibsen din manualul de Literatură universală. Nora din casa ei de păpuşi. Era ironic pentru că mie nu mi-au plăcut în mod expres păpuşile. Aveam una favorită, Aurica, dar altfel nu îmi plăceau cum îi plăceau surorii mele păpuşile mari, de 30-40 de centrimetri. Erau puţine jucării la raft şi nu ştiu de ce erau păpuşile astea aşa de mari, cu ochii clipind sinistru. Cu pielea-plasticată, întinsă perfect. Şi minijupuri. 

Divaghez, dar aşa se întâmplă când nu te trezeşti. Trupul ţi se desprinde de pe tine şi fuge. Nu te aşteaptă. Aşa că atunci, acolo, în acel vis sunt multe de căutat. Acolo e Nora din seara de dinainte să fiu trezită şi (în loc să o fac) să refuz să mă dau jos din pat. Atunci nu-mi păsa de Nora şi nici nu se preda alături de termeni care deja circulau pe la alţii, „feminism“, „drepturi“, „egalitate“. Nora era prezentată fix ca într-un tablou deja înrămat, başca bătut şi în cuie să nu care cumva să fugă. 

Numai că eu sunt în vis şi acolo Nora e altfel. Ea vine la mine. Mă lasă să dorm. Ştie că încă nu mi-a venit timpul să ies afară din casă. Ştie că acel timp va veni sigur. 

E toamnă. Încă puţin şi se termină şi luna octombrie. Ce vară lungă, ambiguă! Sunt cu mama la Sinaia şi radiază. Pentru că nu vrea să moară şi atunci zâmbeşte mult şi sincer şi aşa crede că va păcăli moartea. Nu sunt în anticamera de la Fundeni, ochii căprui ai mamei devin în soare verzi, îi cred. Paşii ei lângă paşii mei îmi confirmă că nimic cataclitic nu se va întâmpla. 

Eu sunt adolescentă, îmi arde de primul sărut, deşi nu am prieten. Şi îi zic mamei de L. şi de G., cumpăr 2 vederi, îi cer rujul, scriu, „Doar atât de la Sinaia [...]“ şi sărut vederile. Mama zâmbeşte. Crede că mă joc. Pun vederile în cutia poştală şi mama râde. Iar eu deja am gustul primului sărut in absentia. Are gust de timbru. Dacă se va dezlipi, vederea nu va ajunge, dar eu nu voi uita clipa alături de mama. Ea va rămâne. 

Ca şi o seară recentă în care sunt în bucătărie. E târziu. Mamaia aprinde candela. Mâinile bunicii sunt mâini prin care a trecut durerea. Crescută prin străini, rămasă văduvă de prea tânără, cu un singur copil pe care l-a crescut uitând de ea, sacrificând totul. Copilul bunicii stă în cameră şi nu se mai poate mişca. Corpul copilului bunicii, corpul mamei e răsucit şi noi schimbăm priviri, vorbind în tăceri. 

Mă uit prin candelă la mamaia şi nu ştiu ce îmi vine, mă vizitează un gând. Nu îl rostesc. Îl las în mine. Mă gândesc că cine ne aude ne aude fără să ne forţeze să vorbim. Eu însă aud cuvintele astea traversându-mă, bălăngănindu-se bezmetice prin mine: „Dacă Mă asculţi, ia sânul meu, e sănătos, taie-l şi dă-l mamei. Îmi mai rămâne unul, e suficient. Hai, ia-l, ce mai aştepţi?!“ 

Ies din bucătărie. Închid lumina. Pe hol nu e nimic aprins, calc în urma tăcerilor şi a multelor suspine. Este şi ă​sta un fel de a vedea prin întuneric. 

De când mama doarme în camera mea şi a surorii mele eu dorm pe canapea în sufragerie.  S-a făcut iarăşi târziu. Mâine am şcoală. Aşa scrie în program. Mâine e marţi şi marţi avem... cine studiază orarul în terminală?! Mergem la şcoală, picioarele ne duc acolo, intrăm în clasă, ne aşezăm în bănci, ne uităm la tabla de scris goală şi visăm. Nu ne trezim nici când se aude ultimul clopoţel. Haide, afară, afară, afară din bancă! 

„Cătă, trezeşte-te, ai şcoală...“ zice sora cea mare venită de la studenţie. Cătă doarme dusă. Visează că termină liceul, se duce la Bucureşti, termină facultatea, se mărită, pleacă din ţară, devine mamă, termină doctoratul, scrie, scrie, scrie, scrie, scrie... cu dor de mamă.

Cătă vorbeşte despre cancer cu studenţii ei, cu băiatul ei, cu străinii. Vorbeşte despre cancer ​în termeni duri, dar clari, fără să îşi ceară scuze, vorbeşte educat educându-i pe alţii în săli de curs, la conferinţe, nu într-o singură lună. Merge la doctor la control în fiecare an. Se palpează frecvent. Cătă nu tace pentru că ce a salvat-o pe ea după ce până la urmă nu a avut de ales şi s-a trezit a fost adevărul din ştiinţă şi frumosul din artă. Haideţi să facem mai mult pentru cancerul la sân, nu doar publicitate! Haideţi să le iubim pe femei (pentru că lor le este testat corpul, nu doar prin boală, ci şi prin presiuni sufocante)! 

In memoriam, pentru mama care a intrat în vis pe 27 octombrie 1992 în patul copilăriei mele în care m-am furişat, în care o parte din mine nu pleacă​: sunt cu sora mea ca atunci când ne plănuiam să avem o noapte albă şi ne făceam provizii – nu ştiam cât de lungă poate fi o singură noapte albă!