Cronică de teatru. Un Brecht fără teorie şi fără teorii

Atunci când vine vorba despre Brecht-omul de teatru, gândul ne duce la un dramaturg serios, dificil, autor de texte “respectabile”, cel mai adesea complicat de montat tocmai fiindcă scriitorul de literatură dramatică a fost dublat de teoreticianul teatrului epic.

Iar teoriile lui Brecht funcţionează ca un fel de element provocator de inhibiţii, atât pentru creatori, cât şi pentru spectatori. Primii, fie vor să ne dovedească în spectacolele lor cât de stăpâni sunt ei pe teoriile brechtiene, cât de bine le-au înţeles şi cu câtă uşurinţă le pun în pagină, fie, dimpotrivă, se încăpăţânează să facă astfel încât să braveze şi să sublinieze cât de mare e libertatea pe care şi-o pot asuma faţă de respectivele teorii şi cât de anti-brechtiene, însă teatral valide le sunt montările. La rându-le, spectatorii, cei cultivaţi, fireşte, cu atât mai mult criticii de teatru, se arată preocupaţi, dacă nu chiar obsedaţi, de cuantificarea gradului de brechtianism din montarea tocmai văzută. Iar dacă se poate Pirandello fără pirandellism şi, desigur, se poate, uneori chiar cu rezultate foarte bune, la fel de bine se poate şi Brecht fără brechtianism, cu rezultate la fel de bune.

Atunci când vine vorba despre Brecht-omul, mie cel puţin, îmi revin în memorie cele scrise despre acesta de Paul Johnson în cartea Intelectualii. Lucruri care arată cât de mare poate fi uneori distanţa dintre intransigenţa morală a unui scriitor, aşa cum se manifestă ea în operele sale majore şi compromisurile, arghirofilia, tranzacţiile cu propria imagine făcute cu regimul comunist din fosta RDG ce i-au marcat existenţa.

Pe timpul celor 90 de minute cât a durat reprezentaţia cu Nunta micilor burghezi  nu am avut răgazul de a mă gândi nici la brechtianism, nici la compromisurile morale ale creatorului acestuia. Şi asta fiindcă am râs. Spectacolul, montat de Alexandru Dabija la Teatrul German de Stat din Timişoara, are meritul de a fi unul bun, unul agreabil, de un comic bogat, un comic de natură să amintească de acela în stare pură din filmele mute. E nedătător de dureri de cap legate de brechtianismul sau antibrechtianismul lui. Asta deşi feţele actorilor sunt grimate intens, atât de intens încât interpreţii par a purta măşti (decoruri şi costume: Dragoş Buhagiar) şi în pofida faptului că îi auzim cântând şi dansând (coregrafia: Florin Fieroiu), cu menţiune că melodiile nici nu comentează, nici nu distanţează, ci doar marchează starea de veselie iniţială a protagoniştilor.

Dabija a optat pentru un text de tinereţe al dramaturgului, scris în 1919, atunci când Brecht avea doar 21 de ani  şi care a fost jucat şapte ani mai târziu. Un text de raftul al doilea, foarte puţin cunoscut, cel mai adesea nebăgat în seamă de exegeţi şi care, din câte se pare, e adus pe scenă cam pentru prima oară de un teatru din România.

Despre ce e vorba în piesă şi în spectacolul înzestrat cu însuşirea de a transcrie foarte limpede povestea din textul dramatic? Despre doi tineri de origine mic-burgheză, care s-au îndrăgostit unul de altul şi vor să se căsătorească. Vor să facă şi nuntă, una nu din cale afară de opulentă, asta deşi când momentul ei a venit, mama mirelui (Dana Borteanu) serveşte cu gesturi ample, de gospodină generoasă, versată şi conştientă de valoarea ei tot felul de mâncăruri din care una cel puţin, o cremă, se dovedeşte nu chiar foarte izbutită.

Însă pentru a-i primi cum se cuvine pe invitaţi cei doi au nevoie de o locuinţă mobilată. De aici pornesc toate peripeţiile. Mirele (Franz Kattesch) se încăpăţânează să confecţioneze el însuşi şi masa, şi scaunele, şi şezlongul, şi patul nupţial, asta în pofida faptului că bătrânul, respectabilul şi locvacele tată al miresei (Rareş Hontzu) poate pune la dispoziţia tânărului cuplu un pat Jugendstill de care se arată foarte mândru. Operaţia a durat destul de mult, vreo cinci luni, aşa că mireasa (Silvia Török) a rămas însărcinată, iar sarcina...se vede. Mirele a lucrat conştiincios, e mândru de munca lui, mândră e şi mireasa şi de mobile, şi de alesul inimii sale. Totul ar fi fost perfect dacă pentru îmbinarea mobilelor acesta ar fi folosit un clei de bună calitate. Nu a fost să fie şi uite aşa, chiar în ziua sărbătorii, scaunele cedează, iar musafirii care şi-au făcut apariţia tacticoşi, mimând respectabilitatea burgheză, au parte de evenimente care mai de care mai neaşteptate. Peste care trec cu mult aplomb, veselia fiindu-le stimulată de vinul în exces. Stimulată le e nu doar veselia, ci şi limbuţia şi gustul pentru bârfă, asta în cazul unei femei (Ioana Iacob) care, spre disperarea soţului ei (Radu Vulpe), spune vrute şi nevrute. Stimulată e deopotrivă înclinaţia pentru originale momente artistice, menite să suplinească radioul care şi el s-a defectat, la acest capitol excelând prietenul mirelui (Georg Peetz). Stimulat e şi apetitul sexual, el luându-şi tributul în cazul surorii miresei (Olga Török) şi al unui tânăr invitat (Konstantin Keidel). Harababura e fără cusur, catastrofa e şi ea perfectă, mobila e făcută praf, jalea mirelui şi a miresei imensă şi apăsat clamată, cei doi aflându-şi însă repede alinarea în patul dăruit de socru, pat a cărui trăinicie a fost deja verificată.

Bine ritmat, fluent, cu un comic pipărat, uneori niţeluş decoltat, însă defel obscen, spectacolul Teatrului German de Stat din Timişoara face parte din seria montărilor lui Alexandru Dabija în care principala preocupare a directorului de scenă e aceea de a pune în evidenţă actorii. A reuşit.  

Teatrul German de Stat din Timişoara - NUNTA MICILOR BURGHEZI de Bertolt Brecht; Regia: Alexandru Dabija; Dramaturgia: Valerie Seufert; Decorul şi costumele: Dragoş Buhagiar; Coregrafia: Florin Fieroiu; Cu: Rareş Hontzu, Dana Borteanu, Silvia Török, Olga Török, Franz Kattesch, Georg Peetz, Ioana Iacob, Radu Vulpe, Konstantin Keidel, Patrick Cionac; Data reprezentaţiei: 20 mai 2013.