Un cabaret metafizic

Spectacolul „Viaţa-i mai frumoasă după ce mori”, în regia lui Mihai Măniuţiu FOTO Balazs Attila

Puţini sunt cei ce îşi mai amintesc, foarte puţini sunt cei ce, de fapt, ştiu că începuturile literare ale regizorului Mihai Măniuţiu sunt legate de dramaturgie.

Cel puţin în conştiinţa publică şi pentru istoria literară piesa Anul morţii e anterioară volumului de debut în proză Un zeu aproape muritor care, urmat de alte scrieri, unele în domeniul ficţiunii, altele în cel al eseisticii teatrale, au stabilit, pentru o vreme, o prioritate ciudată şi care s-a dovedit mai apoi nedreaptă în privinţa competenţelor artistului.

Dacă priorităţile s-au lămurit mai întâi fiindcă şi-au dovedit inutilitatea câtă vreme ele nu servesc, în fond, la nimic atunci când e vorba despre unul dintre cei mai complecşi artişti de azi, până acum un sau doi era ceva mai puţin limpede cum anume are de gând Mihai Măniuţiu să gestioneze relaţia sa cu literatura dramatică. Vreau să spun cu propria lui literatură dramatică. Precizările au venit- şi au venit ferm, poate chiar neaşteptat de ferm- în urmă cu mai bine de un an, odată cu spectacolul Domnul Swedenborg vrea să viseze, înscenat de Mihai Măniuţiu, pe un text propriu, la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi. Era, este vorba despre o montare fermă, robustă, serioasă şi jucăuşă deopotrivă, în falsă cheie post-dramatică ce se serveşte de un text dramaturgic ale cărui origini se regăsesc în ciclul de poeme în proză omonim, ciclu publicat în volumul Până una-alta, apărut în anul 2012 la editura bybliotek din Cluj-Napoca.

Lucrurile încep să devină încă şi mai clare acum, în 2014, când la final de stagiune am putut vedea, în limba maghiară, la Teatrul Municipal “Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc spectacolul cu piesa Viaţa-i mai frumoasă după ce mori. O piesă-poem scrisă de Mihai Măniuţiu, tradusă în limba maghiară de Karácsony Zsolt şi înscenată de dramaturgul însuşi. Împreună cu mai vechii colaboratori- creatorul de muzică de scenă Şerban Ursachi şi coregrafa Vava Ştefănescu- cărora li s-a asociat, în ipostază de scenograf, unul de dată mai recentă, regizorul, da, regizorul, Tudor Lucanu. Plus câţiva tineri, tineri şi foarte buni actori de la Teatrul din localitate. 12 la număr.

Nu ştiu dacă Mihai Măniuţiu s-a lămurit întru totul în ceea ce priveşte viaţa. Nu ştiu dacă împărtăşeşte pe deplin opinia lui Blaise Pascal, exprimată de regizorul însuşi prin glasul poetului/prozatorului/filosofului în poezia intitulată chiar blaise pascal, inserată în volumul menţionat mai sus. “cât timp eşti viu, tot timpul e câte ceva de făcut, asta pentru ca să fii şi mai viu, deşi conceptul e vag. şi dă naştere la confuzii dacă ne gândim la. sau dacă nu ne gândim la. dacă ne gândim.”

FOTO Balazs Attila

Mi-e însă mult mai limpede cât de persistente sunt preocupările artistului în privinţa morţii, a filosofiei acesteia, a felului în care ea nu doar că se substituie prin definitivul ei provizoratului vieţii, ci câteodată se amestecă cu aceasta. Într-un incert, într-un părelnic pe care Mihai Măniuţiu se străduieşte să îl exploreze în spectacolele sale, în scrierile lui în proză sau în versuri defel canonice şi, iată, în literatura dramatică. O persistenţă ce îşi află începuturile în piesa de tinereţe azi uitată Anul morţii. Care se regăseşte în mai toate montările ce îi poartă semnătura de la, să zicem, Viaţa e vis din 1984 la Plugarul şi moartea din 2013, fără a uita nicidecum două spectacole unde această preocupare mi s-a părut încă şi mai apăsată. Spectacole puternic  înrudite cu cel de acum, de la Teatrul “Tomcsa Sándor.” Mă gândesc la Banchetul sau Calea spre Momfa, o montare din anul 2007, de la Teatrul Naţional din Cluj, dar şi la Deliruri, înscenat în 2012 la Teatrul de Artă din Deva.

FOTO Balazs Attila

În poemele în proză din Până una-alta, pentru Măniuţiu părea evident că “neantul e plin de peşti, de avioane supersonice-sunt şi oraşe în el”, iar acolo “noi stăm ficşi îngheţaţi/ el dansează în draci.” Acum, prin spectacolul din 2014, Măniuţiu se joacă un pic cu noi şi aparent ne asigură că “viaţa-i mai fumoasă după ce mori.” Viaţa de după moarte seamănă, până la un punct, cu cea de dinainte. Cum foarte comună pare să fie şi grădina Paradisului. Nu, prin grădina aceea nu trec supersonice.  E vorba despre o grădină care, dacă e să judecăm după scenografia imaginată de Tudor Lucanu, seamănă teribil cu o grădină de vară obişnuită. Cu un arbore imens, cu lăzi în care sunt aranjate sticle pline şi sticle goale de bere. Cu fiinţe umane extrem de asemănătoare celor din viaţă, dar care nu mai au tot timpul ceva de făcut poate şi fiindcă nu vor deloc să se simtă vii. Ceea ce nu înseamnă că ar fi cumva moarte, deposedate de energie. Fiinţele acestea  altfel se simt pur şi simplu bine, vorbesc, povestesc în tihnă despre ele şi ceea ce au fost ele înainte. Au transferat odată cu transferul de pe Pământ şi câte ceva din existenţa lor terestră. O existenţă din care acum îşi împărtăşesc momente. Ne spun şi cum au făcut de au ajuns “acolo”. Se găsesc în scenă şi o seamă de obiecte “explicative”, precum o motocicletă şi aceasta fiindcă unul dintre personaje a trecut în viaţa de după moarte ca urmare a unui accident de circulaţie. Totul e scăldat într-un clar-obscur prielnic unui spectacol în care cei 12 sunt interpreţi. Performeri. Spectacol în care uneori li se întâmplă să cânte (muzica: Şerban Ursachi). Cel mai adesea să danseze (coregrafia: Vava Ştefănescu) şi o fac cu bucurie, cu plăcere. Câteodată, aşa, ca în viaţa de dinainte, alteori cu mişcările acelea trepidante, rapizi, alterate, cvasi-spasmodice, decupate parcă din filmele din vremea Marelui Mut.

FOTO Balazs Attila

Calmul acesta unde totul nu e decât, precum în poezia binecunoscută, beauté, luxe, calme et volupté e întrerupt periodic de trecerea unei planete. Planeta Pământ. O trecere dinspre final de spectacol pune sub semnul întrebării totul Oare chiar aşa să fie? Chiar e adevărat că viaţa-i mai frumoasă după ce mori?

Nu mi se întâmplă să ajung foarte des la Teatrul “Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc. Dar de fiecare dată când am mers acolo, am avut motive de bucurie. Îmi amintesc, bunăoară, cu plăcere despre un mai vechi şi foarte bun spectacol cu Măsură pentru măsură, montat de Alexandru Berceanu. Ceva mai recent am văzut, tot la Odorheiu Secuiesc, o incitantă montare a unei alte piese shakespeariene. Cea cu Cum vă place, în regia Ancăi Bradu. Viaţa-i mai frumoasă după ce mori e, după părerea mea, nu doar un spectacol bun, cu idee şi stil, care ar merita cu prisosinţă să depăşească limitele unei enclave geografice, să fie văzut şi de alţi spectatori decât cei ai locului. Viaţa-i mai frumoasă după ce mori, spectacol conceput de Mihai Măniuţiu în cheia cabaretului metafizic, e, înainte de toate, un spectacol util trupei. Nu îi îngăduie criticului să stabilească ierarhii în interiorul acesteia, cu toate că, deşi în principal unul de echipă, montarea îi prilejuieşte fiecărui interpret şi numere solistice. Echipa alcătuită din actorii Antal D. Csaba, Fincziski Andrea, Jakab Orsolya, Tóth Arpád, Lásló Kata, Vidovenyecz Edina, Szücs-Olcsváry Gellért,Varga Márta, Mezei Gabriella, Nagy Csongor Zsolt, Dunkler Róbert, Barabás Arpád e una energică, devotată, talentată, bine coagulată. Care merită să fie cunoscută. Şi aplaudată.

Teatrul Municipal Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc- VIAŢA-I MAI FRUMOASĂ DUPĂ CE MORI de Mihai Măniuţiu;

Traducerea în limba maghiară: Karácsonyi Zsolt;

Regia: Mihai Măniuţiu;

Scenografia: Tudor Lucanu;

Muzica de scenă: Şerban Ursachi;

Coregrafia: Vava Ştefănescu;

Cu: Antal D. Csaba, Fincziski Andrea, Jakab Orsolya, Tóth Arpád, László Kata, Vidovenyecs Edina, Szücs –Olcsváry Gellért, Varga Márta, Mezei Gabriella, Nagy Csongor Zsolt, Dunkler Róbert, Barabás Árpád;

Data premierei: 21 iunie 2014