Un disident de seamă revine pe scenă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
O asemenea iubire

Pavel Kohout, dramaturgul ceh în vogă în anii 70, deportat fiind în Austria după ce semnase alături de Vaclav Havel împotriva regimului comunist Carta 77, nu merita o atât de grabnică uitare.

În anul 2012, vorbind despre scriitorii generaţiei sale, Kohout îşi mărturisea interesul faţă de era digitală şi lumea nouă care-i redase imediat după anii 90 cetăţenia cehă şi numeroase onoruri conferite mai ales în spaţiul german, unde şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii literare ca scriitor de limbă germană. Opera sa de dramaturg e amplă şi, alături de proză, contribuie la impunerea unei voci importante a scrisului din anii când afirmarea conştiinţei civice era un act de curaj.

Gestul Teatrului Fani Tardini din Galaţi şi al regizorului Radu Nichifor de a-l readuce în luminile rampei pe dramaturgul ceh e nu doar din acest punct de vedere semnificativ. Avem, cu prilejul acestei montări, ocazia de a testa azi interesul pentru textul de teatru scris după toate regulile clasice, chiar dacă aparţine modernităţii, şi totodată de a verifica impactul cotidian al genului - dezbatere aşa cum era el înţeles în epocă şi aplicat în piesa O asemenea iubire, despre care va fi vorba mai jos. O piesă din categoria dramelor de familie cu poveste şi conflict pe mai multe planuri, moral, social, sentimental, în care sunt angajate două cupluri, unul legal şi altul pe cale de legalizare, destrămate însă de o întâmplare a vieţii. Gata să rupă logodna pentru că reîntâlneşte o iubire mai veche, înăbuşită doar, Lida e în centrul dramei şi va pune capăt adulterului pe care e obligată să-l trăiască şi întregii tevaturi care se dezlănţuie în jur prin gestul ei sinucigaş. Piesa are tendinţe melodramatice, dar autorul le frânează la timp, invitând la luciditate şi aducând povestea în dezbatere publică. Iniţiatorul acesteia e Omul în togă, un posibil reprezentant al justiţiei, dar şi al psihologiei, piesa fiind tratată de regizor fix în această cheie. Inovativ e în schimb modul în care Nichifor se dezlănţuie cu spectacolul său în tot spaţiul avut la dispoziţie, înţelegând aici şi sala cu loje şi balcoane cu tot.

Prins în ţarcul acesta, publicul se simte angajat nu neapărat prin interpelări, care din fericire nu se produc, ci prin însuşi faptul de a fi împins volens-nolens în miezul chestiunii, în lumina reflectoarelor, ca parte a întâmplării. Ideea regizorală e de bun augur şi potenţează tensiunile dintre personajele care-şi trăiesc drama în imediata lui vecinătate. Devine foarte greu însă pentru actori puşi să se îmbrăţişeze şi sărute, să verse lacrimi sau să-şi strige reproşurile peste tot, prin sală, pe scenă, ba chiar şi de la pasarela podului, fără a pierde concentrarea cerută de acţiune. Se descurcă mai toţi, dovedind nu doar condiţie fizică, ci şi disponibilitate de a trece de la o stare la alta, mai ales că autorul se joacă periculos cu timpii acţiunii, fugind înainte şi înapoi ca într-o bandă audio-video în care proiecţionistul parcă ar greşi butoanele. Cel mai degajat e Omul în togă, pus să cheme la ordin martorii pentru a elucida cazul, rol în care Valentin Terente de la Teatrul Maria Filotti din Brăila îşi exploatează benefic carisma şi buna sa experienţă scenică. În rolul fetei (Lida), cea care-şi redescoperă iubirea trecută pentru fostul ei asistent de la facultate (Peter), Flavia Călin face risipă de sentimente, urmărind să dea dreptate personajului şi iubirii sale nepermise, căutând în acelaşi timp adevărul scenic care nu e întotdeauna acelaşi cu adevărul psihologic. În aceeaşi situaţie se află şi partenerul ei Ciprian Braşoveanu, care o acompaniază în câteva momente emoţionante, jucând cu convingere şi dăruire. Mai puţin pe emoţie şi mai mult pe calcul se bazează personajul creat de Tamara Constantinescu după toate regulile unei compoziţii de gen, făcând din rolul mamei posesive şi juste, ilare în mai toate împrejurările, unul dintre cele mai bune ale reprezentaţiei.

În rolurile abandonaţilor, respectiv logodnicul fetei şi soţia băiatului, Ionuţ Moldoveanu şi Petronela Buda se disting prin jocul lor coerent, fără surprize. Distribuţia îi mai include pe Florin Toma în postura unui cadrist de pe timpuri, obsedat de conformitate, bine intuit de actor, pe prietenul îngăduitor jucat de Vlad Ajder, pe prietena oportunistă întruchipată cu vădită antipatie de Elena Ghinea şi pe chelnerul-ironic, rol încredinţat lui Adelin Ilie care umple scena cu stilul lui jucăuş în momentul în care rând pe rând personajele sunt aduse să se confrunte pe terenul unde e stăpân.

Cum dilema piesei se referă la prăpastia dintotdeauna dintre teorie şi practică în materie de drept şi morală, pe care o experimentează în calitate de profesor de specialitate eroul nostru, dezbaterea se termină şi în acest caz în coadă de peşte, în ciuda aparentei rezolvări pe care o găseşte autorul, eliminând-o pe cea mai credulă dintre toţi, respectiv fata, cu iubirea ei fără şansă. Genul dezbatere îşi dovedeşte însă, viabilitatea/utilitatea, iar ideea echipei de a relua piesa lui Kohout despre o asemenea iubire, foarte binevenită (cred, totuşi, că traducerea titlului nu e cea mai inspirată).

O asemenea iubire de Pavel Kohout, regia: Radu Nichifor, scenografia: Sorana Ţopa. Distribuţia: Valentin Terente (Omul în togă), Flavia Călin (Lida Matisova) Ciprian Braşoveanu (Petr Petrus), Petronela Buda (Lida Petrusova), Ionuţ Moldoveanu (Milan Stibor), Mama lui (Tamara Consantinescu), Florin Toma (Tosek), Elena Ghinea (Maşka), Vlad Ajder (Kral), Adelin Ilie (Un chelner), Andrei Călina, Silviu Dobre, Eduard Nanu (Figuraţie)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite