Un dramaturg uitat

Scenă din ”Amurgul burghez”, piesă scrisă de Romulus Guga FOTO Cristina Gânj

Convins că arta teatrului este “un braţ al politicului”, Romulus Guga făcea, în caietul -program al spectacolului cu piesa Evul Mediu întâmplător, care a avut premiera la data de 29 februarie 1980, pe scena Teatrului Mic din Bucureşti, o mărturisire tulburătoare.

 “Nu-mi este indiferent care va fi soarta omului şi a acestei planete, cum nu îmi este indiferent ce se spune despre libertate, democraţie, demnitate umană. Sunt şi voi rămâne implicat în ceea ce sunt dator, după conştiinţa mea, să descopăr, să elogiez, să protestez, într-un cuvânt, să aparţin în totalitate progresului”.

Guga a debutat ca poet, a rămas, în opinia lui Mircea Iorgulescu, “fundamental poet, poet de viziuni simbolice, fabulos mirifice, ori dezlănţuit groteşti”. După cartea de poezie Bărci părăsite, apărută în anul 1968, doi ani mai târziu lumea literară va avea surpriza de a descoperi romanul Nebunul şi floarea, apărut după lupta cu cenzura, după amputări în text şi modificarea titlului (trebuia să se cheme Iisus şi ceilalţi), semnat de acelaşi Romulus Guga,

“parabola unui Lazăr vindecat,..povestea unui Toma care nu ştie cu certitudine că se îndoieşte,…povestea unui Iona care trăieşte derutat într-o lume modernă”.

Marius Miheţ

Alte două romane- Viaţa postmortem, din 1972 şi Adio, Arizona pentru o mie de ani, din 1974,  socotite de critici ambiţioase tematic, dar inegale ca realizare şi asta în primul rând încercărilor de dislocare a epicului prin teatralizare şi convenţionalism excesiv- îl vor confirma pe Guga şi în perimetrul epicului.

Cam tot în aceeaşi vreme, scriitorul târgumureşean îşi va face debutul şi în teatru. Asta după ce va lucra o vreme ca referent literar la Naţionalul  din oraşul său de adopţiune, după ce va citi zeci, sute de piese româneşti şi străine, după ce va face numeroase traduceri din literatura dramatică universală, convins că înainte de a scrie el însuşi teatru, are nevoie de o şcoală în domeniu.

Piesa de debut, din anul 1973,  se numeşte Speranţa nu moare în zori, a fost montată de regretatul Dan Micu pe scena, pe atunci, Teatrului de Stat din Târgu Mureş, avându-i în distribuţie pe Florin Zamfirescu, Ştefan Sileanu, Lucia Boga, Mihai Gingulescu. Era, aparent, o scriere pe linie, aborda tema luptei de clasă, se petrecea cândva, în 1945, dar utiliza inteligent experimentata formulă dramaturgică a reunirii întâmplătoare, dar nicidecum nesemnificative, a unor oameni aparţinând unor categorii sociale diferite. Respectivul debut a avut totuşi un prolog, reprezentat de Moartea domnului Platfus din anul 1964 şi de Cele cinci zile ale oraşului Breda, dar şi de Zborul pescăruşilor, din 1962, care a fost distrusă de autor.

În 1976, Dan Alecsandrescu îi va monta, tot la Târgu Mureş, Noaptea cabotinilor ce va aborda tema depersonalizării omului care începe în momentul în care omul refuză să spună adevărul.

Evul Mediu întâmplător, din anul 1980, montată de Cristian Hadjiculea la Teatrul Mic, va marca începutul unei noi etape în cariera de dramaturg a lui Romulus Guga, nouă etapă sesizată ca atare de critici precum Valentin Silvestru, Mira Iosif, Constantin Măciucă, Marian Popescu, Mircea Ghiţulescu, Dumitru Chirilă. S-a spus şi s-a scris că piesa reprezintă începutul uni noi faze în scrisul lui Romulus Guga, aceea a translaţiei de la parabola implicată într-o formulă de factură realistă la “parabola explicită, construită ca o ipoteză dramatică, în care valorifică , în tot mai dense chintesenţieri şi mai largi generalizări, motivele recurente ale pieselor sale – incinta, uniforma, călătoria (periplul conştiinţei în căutarea adevărului” (Constantin Măciucă). 

Spectacolul de la Teatrul Mic se baza pe ceea ce Valentin Silvestru numea “modalitatea criptică, barocul stilizat, convenţia scenică bogată”, dar şi pe “existenţa unor personaje hieroglife”, a fost unul de considerabil impact. Tot Cristian Hadjiculea va reveni asupra piesei, în stagiunea 1986-1987, la Secţia română a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, spectacolul de atunci fiind, după mărturia lui Ion Calion, poate mai puţin răscolitor decât cel de la Teatrul Mic, fiindu-i însă conservată latura reflexivă”.

Următoarea şi ultima piesă din creaţia lui Romulus Guga a fost Amurgul burghez, aflată în relaţie de condiţionare ideatică cu Evul Mediu întâmplător, dar şi cu mari scrieri din literatura dramatică universală datorate unor nume de primă mărime, precum Max Frisch, Dürrenmatt, Albert Camus, Arrabal, Peter Weiss, Vallejo sau Witold Gombrowicz.

Lansarea scenică s-a petrecut la Secţia maghiară a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, într-un spectacol datorat lui Dan Alecsandrescu, cu Lohinszky Loránd, într-unul din rolurile principale. Se poate bănui că  premiera absolută a avut loc în limba maghiară fiindcă astfel era mai puţin observabil conţinutul-dinamită al textului. Spectacolul a fost de o organicitate perfectă, caracterizat printr-un realism robust, dar şi cu multe incursiuni alegorice.

A fost “o pagină de mare originalitate în creaţia lui Dan Alecsandrescu”. (Mircea Ghiţulescu) Amurgul burghez  a fost montat în limba română în stagiunea 1986-1987 la Teatrul Mic, de regizorul de film Dan Piţa. Distribuţia a fost una copleşitoare, avându-i printre componenţi pe Ştefan Iordache, Carmen Galin, Leopoldina Bălănuţă.

Romulus Guga, un dramaturg uitat

La aproape 30 de ani de la moarte, Romulus Guga pare să fie un dramaturg uitat. Nu i-au mai fost reeditate volumele de poezie, puţine dintre romanele sale au fost republicate, iar dacă au fost, lucrul acesta s-a produs doar la edituri mici, cu o difuzare precară, piesele nu i-au mai fost jucate. E doar menţionat de două ori de Nicolae Manolescu în  Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură, scrierile lui Guga nefiind analizate, cum cred că ar fi meritat.

Recitind şi ascultând, mai apoi, cu ocazia premierei de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş din noiembrie 2012, cu luare-aminte, replici din Amurgul burghez, nu am putut să nu fiu şocat de cât de puternică era alarma trasă de dramaturg, de cât de conştient era el de atacurile la adresa libertăţii, democraţiei şi demnităţii umane pe care un regim inuman, totalitar, cvasi-conştient de amurgul lui, le-a declanşat în ultimul deceniu al existenţei sale.â

 “Jandarmi şi deţinuţi, judecători şi preoţi, fete frumoase ce ne însufleţiţi străzile, presa noastră liberă, o singură familie falnică şi prosperă” eram cu toţii arestaţi într-o ţară în care nu mai circulau tramvaiele (“nu ştiam că şi tramvaiele sunt ale lui”), ai unor “parveniţi” care “nu mai aveau degete pentru inele, şi urechi pentru cercei de aur”. Prea mulţi dintre noi trăiam “cu faţa la perete” fiindcă “numai acolo se trăieşte cu adevărat”, strigam “vivat, vivat, stăpânii noştri” şi exclamam “ce drăguţi sunt” şi asta fiindcă “făţărnicia e o stare naturală” şi “vremurile sunt patologice”. Erau vremuri în care, ca şi azi, din păcate “ orice băcan poate fi împărat când vrea şi orice om e liber să moară când poate”.

Spectacolul de la Compania “Liviu Rebreanu” a Naţionalului târgumureşean e unul actual, fie şi numai pentru motivul că această criză de umanism denunţată de Romulus Guga e încă una la fel de actuală. Poate că spectacolul semnat de regizoarea Anca Bradu suferă de excese de formalism şi de calofilie, poate că el cade pe alocuri în capcana teatrului cu exemplificări.

Dincolo însă de defectele ei, montarea e una de tensiune, de idee şi de atmosferă, expresiv şi răscolitor, de surprindere a dominantelor unei lumi prăbuşite în sine, sesizând fondul meditativ al piesei. Spectacolul a alternat cu succes comicul şi tragicul. I-au stat alături regizoarei şi i-au cauţionat succesul coregrafa Mălina Andrei, scenografa Dobre-Kóthay Judit, compozitorul de muzică de scenă Horváth Károly, dar şi o consistentă distribuţie dintre care, acum şi aici, îi amintesc pe Nicu Mihoc,  Elena Purea, Mihai Crăciun, Dan Rădulescu, Theo Marton, Monica Ristea, Nicolae Cristache. Mai multe despre montare, într-o cronică detaliată, aflatî în curs de publicare.

Aş mai adăuga că Teatrul Naţional din Târgu Mureş a însoţit premiera cu o micro-monografie Guga, semnată de Laurenţiu Blaga. Din motive necunoscute, nu s-a dat curs dorinţei justificate a conducerii instituţiei ca trupa de limbă română să poarte numele dramaturgului. Poate că viitorul îi va înţelepţi pe cei ce au spus nu acestui demers.