Un spectacol-stare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

E, până la un punct, un fapt bizar că Mihai Măniuţiu, unul dintre vârfurile regiei româneşti de azi, artist a cărui personalitate creatoare e dublată de aceea de eseist şi de scriitor de ficţiune, a scris o singură piesă de teatru.

Piesă în lege, piesă cu conflict. Şi aceea demult, în vremea studenţiei. Iar pentru ca paradoxul să fie complet nu el a montat Avram Iancu, ci colegul său de promoţie, Alexandru Dabija, care şi-a pregătit astfel o frumoasă intrare în profesie. Intrare desăvârşită mai apoi, graţie spectacolului cu Îndoiala de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ.

În pofida acestui paradox, numele lui Mihai Măniuţiu a început să apară din ce în ce mai des pe afişele de teatru nu doar în calitatea esenţială a creatorului, aceea de regizor, ci şi în cea de înfăptuitor de texte. Şi aceasta pentru că, la un moment dat, Măniuţiu, prozatorul, sau Măniuţiu, poetul, se hotărăşte ori simte nevoia de a-şi transforma poemele şi prozopoemele în scenarii dramatice pe care el însuşi le pune în scenă. Aşa s-a întâmplat în vremea din urmă cu Domnul Swedenborg vrea să viseze, montat în 2013 la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Viaţa e mai frumoasă după ce mori, scriere  pe care Mihai Măniuţiu a înscenat-o în iunie 2014, în versiune maghiară, la Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiul Secuiesc, reprezintă un caz special ce ar putea anunţa o posibilă revenire a regizorului la scrisul nemediat pentru scenă. Zic ar putea fiindcă textul, superb, la fel ca şi spectacolul pe care l-a prilejuit, e ceea ce se cheamă o piesă-poem.

Măniuţiu nu are obsesia purităţii. Nici atunci când scrie, nici atunci când face regie. Impresia aceasta e întărită de cel mai recent spectacol ce îi poartă semnătura, Vertij, de la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda. Montarea foloseşte drept suport textual o seamă de poeme şi prozopoeme din volumul Vertij, apărut în 2014 la editura Charmides din Bistriţa. Poeme şi prozopoeme cu o încărcătură personală mai puternică decât oriunde altundeva în creaţia literară a lui Mihai Măniuţiu. Poeme şi prozopoeme ce înseamnă tot atâtea emoţionante, adesea sfâşietoare exerciţii de despărţire. De încercare a învăţării unei lecţii unice, definitive şi poate cu atât mai dureroase. Aceea a îndepărtării fără drum de întoarcere de propria mamă. Aceea a dialogului cu începutul, adâncirea şi desăvârşirea despărţirii. De unde, probabil, incidenţa repetată a verbelor de tip dicendi (precum a spune, a zice) şi a adjectivului posesiv mea. „ Mama mea aude voci pe care noi nu le auzim; „Mama mea mă priveşte de altundeva/ dintr-un altundeva care mă absoarbe şi zice-/da’ merită? crezi că merită?”; „mâna mea gălbejită (spune mama mea cu dificultate) e un fluture/mort care se zbate încă şi zboară- ai grijă că-s multe chestii dintr-astea/care flutură mişună fac valuri sau furnicare/pagode imperii castele/dar sunt demult moarte/ mâna ta e o minune –îi zic/ oare aşa-s şi celelalte minuni? mă întreabă ea şi/nu ştiu ce să-i răspund”.

image

Din „Vertij”, la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda FOTO Adi Bulboacă

Poemele şi prozopoemele din volumul deja menţionat nu se aud nici toate, nici în aceeaşi ordine, nici riguros exact precum pot fi citite în carte. Nu ştiu cum a lucrat Mihai Măniuţiu asupra textului de spectacol. Impresia mea e că, de data aceasta, regizorul şi-a abandonat binecunoscuta-i „rigoare nemţească”. Cea în conformitate cu care Măniuţiu vine la prima repetiţie perfect pregătit, ştie dinainte ce vrea şi ce le va cere actorilor. Am bănuiala că atunci când şi-a auzit propriile poeme rostite de vocea absolut senzaţională, mistuitoare dar defel melodramatică ori patetică a lui Marcel Iureş, când finalurile de vers au dobândit nu doar un ecou intim ci şi unul acustic, regizorul a simţit nevoia unor modificări. Şi chiar dacă lucrurile nu stau riguros aşa, impresia mea aceasta e şi rămâne aceasta.

De altfel, cred că e bine că lucrurile stau astfel fiindcă spectacolul Vertij, mai mult decât oricare altul, îşi împlineşte destinul şi îşi calibrează impactul în funcţie de identitatea, de starea, de personalitatea, de emoţionalitatea, de experienţa de viaţă, de antecedentele, de eul fiecărui spectator. Fiind el însuşi, înainte de orice, un spectacol- stare. Care tocmai de aceea nu poate fi văzut, urmărit, simţit, oricând şi oricum.

Spuneam mai sus că Mihai Măniuţiu nu mizează defel pe puritate. Pe puritatea genurilor. Tocmai de aceea e inutil să îţi pierzi vremea ori să îţi baţi capul încercând să plasezi Vertij într-o anumită categorie. Să stabileşti că ceea ce vezi ar fi teatru-dans, ceea ce sigur nu e, că e teatru fizic, ceea ce ar fi mai aproape de realitate, ori teatru-imagine, ceea ce iarăşi e fără nici un dubiu. Fiind însă, în chip categoric, mult mai mult decât atât. Mai mult ca sigur, nu de astfel de demarcaţii, delimitări ori categorisiri au fost preocupate Vava Ştefănescu şi Andrea Gavriliu, autoarele coregrafiei. Ci de felul în care s-ar putea transpune în gest, în mişcare versuri precum „mama mea aude voci pe care noi nu le auzim/ ce frumos cântă în grădină/băieţei şi fetiţe cu voci de glicină/ apoi dintr-odată ochii îi îngheaţă/ te-am pierdut când erai mic şi toate vocile din grădină au amuţit/ nu plânge mamă sunt aici/ te-am pierdut odată când erai mic/ acum eşti ceva mai mare şi vocile spun/ că încă nu te-am găsit/.  Sau: „lumea-i atât de frumoasă că sigur ascunde o comoară mai mare/spune mama mea abia gângăvind de pe patul ei de spital/ alzheimer/dar/ mă recunoaşte oarecum şi iubeşte şi ştie că e iubită/ alzheimer monstrul acela mic şi nemernic uită tot/ ea nu uită/dacă ai putea sta cu ea 24 de ore din 24/ ea ar fi tot timpul lucidă/ar avea luciditatea de diamant a iubirii/ care nu are trecut nu are viitor/ are doar ceva imprecis şi ceva imperial- un fel de prezent/ (care nu e în nici un caz trecerea de la trecutul imediat la trecutul viitor/ da/ un fel de prezent în care totul e încă posibil/ ah da/în care e încă posibil să nu ne naştem/să nu ne fi necunoscut/”. Dansul sau, mai degrabă, mişcările lor, ale Vavei şi ale Andreei, dar şi ale celorlaltor interprete- Flavia Giurgiu, Alexandra Duşa şi Bianca Pintea- exact asta vor nu să sugereze, ci să fie. Corp şi minte atacate de alzheimer, îngheţ şi îngheţare, gângăvit şi luptă, iubire şi ştiinţă de iubire, o altfel de luciditate, o luciditate simţită şi nu raţională, trecere de la trecutul imediat la trecutul viitor. Mişcări ce trebuie, în egală măsură, să fie echivalentul scenic al absenţei oricărui semn de punctuaţie prin care se evidenţiază textul tipărit.

image

Din „Vertij”, la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda FOTO Adi Bulboacă

Totul cu ajutorul decorului doar aparent simplu, alcătuit din ceea ce în chip înşelător lasă impresia a fi numai două panouri în formă de V. Două părţi ce, la un moment dat, se desfac spre a face loc urcuşului spre lumea de dincolo şi apoi se închid la loc pentru a face loc unei imense fotografii. Aceea a Mamei din vers. Dar şi a Mamei din realitate. Decor datorat lui Adrian Damian. Decor în alb şi negru. Decor potenţat de light designul conceput de Lucian Moga. Decor completat de recuzita, de cubuleţele de gheaţă, mai încolo de blocurile de gheaţă aduse în scenă. Spre a deveni pentru câteva clipe pat.

Cred că nu întâmplător Mihai Măniuţiu a decis să monteze Vertij la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda. Şi aceasta deoarece de câţiva ani directoarea instituţiei, actriţa Narcisa Pintea, a reînnodat legătura cu un trecut frumos în care acolo, la Turda, un alt mare regizor, Aureliu Manea, a inovat, a cercetat, a creat un laborator teatral în lege. La împlinirea căruia contribuie acum, peste ani, spectacolele create de Mihai Măniuţiu.   

Teatrul „Aureliu Manea” din Turda- VERTIJ- Textul şi regia: Mihai Măniuţiu;

Scenografia: Adrian Damian;

Muzica originală: Şerban Ursachi;

Coregrafia: Vava Ştefănescu şi Andrea Gavriliu;

Light design: Lucian Moga;

Video: Cristian Pascariu şi Dima Dimov;

Voce: Marcel Iureş; 

Cu: Vava Ştefănescu, Andrea Gavriliu, Flavia Giurgiu, Alexandra Duşa, Bianca Pintea;

Data premierei: 25 aprilie 2015

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite