Teatru

articolul anterior articolul urmator

Un Shakespeare al cotidianului într-un super reality-show

2
16 Nov 2013 12:08:23
Radu F Alexandru

Cred că îţi trebuie mult curaj ca regizor să montezi „Revizorul” în România. Memoria colectivă, fireşte a celor care au prins deprinderea de a intra într-o sală de spectacol, păstrează încă extrem de puternică amintirea „Revizorului lui Pintilie” ca pe un pisc nu numai imposibil de depăşit, dar chiar greu de egalat.

Spectacolul, cu totul copleşitor din punct de vedere artistic, a fost interzis după a treia reprezentaţie (decizia a  fost luată de „Cabinetul 1”, la intervenţia ambasadorului URSS la Bucureşti); directoratul lui Liviu Ciulei a fost întrerupt imediat; lui Lucian Pintilie i s-a luat dreptul de a mai lucra în teatru. Ce aducea pe scenă într-o manieră atât de şocantă montarea de la Bulandra? Chipul înfricoşător al hămesitului, al celui care oricât îi dai nu se mai satură, şi mai vrea, şi mai vrea, gata să-ţi ia şi pielea după tine. Nu-ţi trebuia prea multă inteligenţă sau imaginaţie ca să înţelegi că „hămesitul” nu era altcineva decât „marele prieten de la Răsărit” şi a fi menţinut în repertoriul unui teatru bucureştean un asemenea spectacol-pamflet însemna o provocare publică pe care Ceauşescu nu era dispus să şi-o asume.          

          Care este resortul intim care îl împinge pe Felix Alexa, autorul spectacolului de pe scena Naţionalului din Bucureşti, să se debaraseze de orice complex şi să se oprească asupra  piesei lui Gogol? Furia. Neputinţa, refuzul de-a se mai ”adapta” într-o lume în care nu numai că nu se mai recunoaşte, dar chiar o consideră ostilă, potrivnică oricărui om de bun-simţ care, la fel ca şi el, aspiră spre o elementară normalitate. Tot despre curaj e vorba. Nu curajul de a încerca să sară peste o ştacheta ridicată la cote foarte înalte de un ilustru predecesor – curajul de a arunca în faţa ”rinocerilor” adevărurile cele mai dure şi mai neiertătore despre lumea ”lor” (suntem în ”Ferma animalelor”, nu?), în care ne constrâng să încercăm să supravieţuim. A reuşit Felix Alexa în temerara lui întreprindere? Înainte de a propune un răspuns, să reţinem două din punctele cardinale după care s-a orientat Alexa în travaliul lui.

          Primul este însuşi Gogol. Într-o notaţie din „Pagini alese din scrisori către prieteni”, autorul evidenţiază despre opera lui un lucru definitoriu: „Puşkin îmi spunea mereu că niciun scriitor n-a avut încă darul meu de a zugrăvi în trăsături atât de vii trivialitatea vieţii, de a contura cu atâta vigoare vulgaritatea omului vulgar, încât toate lucrurile mărunte, care de obicei scapă ochiului, să apară la mine mai izbitoare. Aceasta este principala mea însuşire, care îmi aparţine exclusiv şi care într-adevăr nu se mai vădeşte la alţi scriitori”. Până la el. Ulterior, când Dostoievski avea să conştientizeze faptul că: „Noi toţi am ieşit de sub Mantaua lui Gogol”, el nu făcea decât să evidenţieze poziţia de pionierat pe care autorul „Revizorului” a marcat-o, prin toată opera lui, în obsesiva tentativă de a lumina până în cele mai adânci tenebre mizeria care se poate ascunde în sufletul omenesc. Merejkovski i-a dat şi un nume: Diavolul.   

          Al doilea este Emil Cioran, care nu ezita să-l numească pe Gogol: ”Un Shakespeare al meschinului” şi despre care crede că: ”Nimeni n-a mers mai departe decât Gogol în perceperea cotidianului. De prea multă realitate personajele sale devin inexistente şi se preschimbă în simboluri în care ne recunoaştem pe deplin”.

          Nu de la sine. Şi nu feriţi de pericolul ca, în această pastă în care se topesc personajele gogoliene, să nu mai putem face distincţii absolut necesare. Accentele trebuie puse cu maximă atenţie şi remarca pe care o face prof. Albert Kovacs: ”Eroul comediei Revizorul n-ar fi Hlestakov, ci Primarul” este pe cât de surprinzătoare pe atât, cred şi eu, de exactă şi de incitantă prin noile perspective pe care le deschide. Cine parcurge cu atenţie textul, şi spectacolul lui Alexa o face, nu poate să nu observe sinusoidele sub care evoluează starea de spirit şi comportamentul lui Hlestakov. De la junele devorat de foame: ”Mi-e o foame cum nu mi-a fost niciodată... Pfui, chiar mă ia cu greaţă”; cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot: nu care cumva să vină hangiul şi să-l arunce de guler în stradă sau, mai rău, să-l dea pe mâna poliţiei pentru datoriile pe care nu are cu ce să le plătească – la ”Revizorul” în faţa căruia tremură şi se ploconesc toate notabilităţile oraşului. Nu spune un singur cuvânt care ar putea da naştere şi celei mai palide erori. Nu uzurpează nicio înaltă demnitate. Tremură, de frică şi de foame, şi încearcă să înţeleagă nebunia care se dezlănţuie sub ochii lui. Sigur, nu intervine să îndrepte greşeala şi nu schiţează niciun demers care să corecteze confuzia pe care, în cele din urmă, realizează că a provocat-o. Dar personajul spre care e împins şi în identitatea căruia ajunge să se instaleze (ar fi fost mai potrivit ”implementeze”, nu-i aşa?) cu o frenezie pe care nici el nu o mai poate controla este creaţia Primarului şi a suitei acestuia. Hlestakov se naşte în clipa în care stăpânul urbei îl proclamă „Revizor” şi se volatilizează în secunda în care a ieşit ca o boare pe uşă. Totul ar fi putut fi doar un vis urât, un coşmar născut în mintea unor oameni care, la câte au pe suflet, din când în când, rar de tot, sunt bântuiţi de spaima că li se poate înfunda. Un hohot de râs în faţa sperieturii trase ar fi fost suficient pentru ca lucrurile să meargă mai departe pe vechiul lor drum. Şi atunci de unde furia, nebunia care îi ia minţile Primarului împingându-l până la crimă (în versiunea lui Alexa)? Din orgoliu. Din neputinţa organică de a accepta ideea că cineva poate fi mai hoţ şi mai canalie decât el: ”M-a înjunghiat! M-a omorât! M-a terminat! Văd negru în faţa ochilor! De când sânt în funcţie nici un om de afaceri, nimeni n-a reuşit să mă ducă; i-am păcălit pe escrocii escrocilor, pe cei mai mari hoţi, pe cei mai tari şmecheri! Am păcălit trei prefecţi!..”

          Cu câteva zile înaintea premierei, Felix Alexa făcea o declaraţie în presă în care, cu siguranţă, descifrăm cheia opţiunii pentru piesă: ”În "Revizorul" e vorba despre toată nebunia României contemporane. Despre ceea ce trăim cu toţii azi în România, despre corupţie, minciună, birocraţie... Pentru mine acest spectacol e un strigăt de revoltă faţă de tot ce se întâmplă în acest moment în România, de la politicieni la birocraţie şi la reacţiile umile ale oamenilor în faţa realităţii”. Şi, într-adevăr, nu curg multe minute din spectacol până când publicul se conecteze natural la reality-show-ul care se consumă pe scenă. Totul duhneşte a grobian, a parvenitism, a opulenţă, a sfidare a oricăror limite ale decenţei şi ale cuviinţei. Automobilul de lux, bodyguarzi care nu se dezlipesc de ”obiectiv”, banii care se aruncă în aer ca un pumn de paiete sunt doar câteva din accesoriile care definesc inconfundabil lumea celor care astăzi fac jocurile. Să nu ne jucăm, să nu ne prefacem copii, ştim foarte bine că, din totdeauna şi oriunde în lume, unii au făcut jocurile. Ce dă însă o notă aparte şi tot mai greu de suportat în spaţiul mioritic este mirosul pestilenţial pe care îl emană aceşti ”unii”! Împotriva lor trage Alexa cu toate tunurile pe care le descoperă în textul lui Gogol şi, când i se pare că nu este suficient, îşi ia libertatea să mai pună de la sine, fără a deturna însă sensul major al piesei.

          E foarte greu să ratezi o distribuţie când ai la dispoziţie o trupă din care poţi să alegi o Ana Ciontea, Ilinca Manolache, Irina Movilă, Maria Buză, Iuliana Moise sau pe un Claudiu Bleonţ, Mihai Calotă, Ovidiu Cuncea, Istvan Teglas, şi toţi ceilalţi de pe afiş. Despre şansă se poate vorbi când trebuie să te opreşti asupra interpreţilor lui Hlestakov şi a Primarului. Varianta Marius Manole în rolul Revizorului era de la sine-înţeleasă: Alexa-Manole este deja un tandem care au câştigat prea multe ”bătălii” împreună ca cineva să-şi fi imaginat şi o altă opţiune, dincolo de faptul că natural actorul are toate datele pentru a-l credita cu o creaţie. O reuşeşte şi se reconfirmă ca unul dintre oamenii cei mai dăruiţi şi mai devotaţi scenei şi profesiei de actor.  Nu e puţin, într-o vreme în care o reclamă tv. pentru un săpun sau un rol într-un serial de trei parale sunt infinit mai atractive pentru mulţi decât un rol muncit pe scenă. Aş minţi însă dacă aş spune că excelentul, de altfel, Marius Manole a fost omul care m-a surprins până la încântare în spectacolul de la Naţional. Nu e vina lui. Cel care a pus accentele aşa cum a vrut, adică în răspăr cu montările tradiţionale, a fost Felix Alexa şi bine a făcut. Atât pentru forţa generalizatoare a spectacolului, cât şi pentru greutatea pe care a translat-o pe umerii Primarului, respectiv a lui Mihai Constantin. L-am văzut în multe spectacole până acum; au fost seri în care închideam ochii şi îl ascultam cu bucuria iluziei că îl aud pe irepetabilul George Constantin; l-am considerat un actor serios, capabil de roluri onorate cu tot harul. Nu mi-l imaginam de anvergura splendidă pe care o dovedeşte în rolul Primarului. Nu cred că sunt mulţi actori români, din toate generaţiile, care să aibă azi capacitatea unei game de inflexiuni vocale atât de largi şi atât de expresive cum o are Mihai Constantin, moştenită în totalitate de la ilustrul lui părinte. Dar performanţa lui Constantin nu se rezumă doar la atât. Personajul pe care îl construieşte are capacitatea de-a ilustra în modul cel mai sugestiv multitudinea de tonuri, de nuanţe, de faţete care articulează specimenul căruia îi dă viaţă.

          Am amânat pentru final răspunsul la întrebarea pusă la începutul acestor rânduri: ”A reuşit Felix Alexa în temerara lui întreprindere?”. Cu siguranţă DA, din punct de vedere artistic. Dacă însă şi-a dorit ca spectacolul să fie mai mult decât un demers artistic, gândindu-se, poate, la un manifest civic,  îmi permit să-i spun, cu respect şi cu preţuire, că vârful mizeriei umane – referindu-mă strict la lumea cu care se luptă pe scenă – se înalţă la altitudini impenetrabile privirii artistului, a laicului în general. În dimensiunea copleşitoare a mizeriei rezidă, probabil, forţa ei inexpugnabilă.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

MelosNegros
17.11.2013, 08:30:41

Cine vorbeşte...!

+3 (3 voturi)
Claudiu Ionut
17.11.2013, 13:42:59

Domnule Radu Feldman Alexandru, sper ca va simtiti partas, macar indirect, la edificarea acestei Românii contemporane, nu? Cu tot ce inseamna în România corupţie, minciună, birocraţie... Imi place sa cred ca strigătul de revoltă al regizorului faţă de tot ce se întâmplă România face trimitere la modul cum a fost construita societatea incepand din decembrie '89, altfel ar cadea in derizoriu.

+2 (2 voturi)
Modifică Setările