Viaţa ca un examen la teatru

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cuvintele au importanţa pe care le-o acordăm. Insă pentru Cehov, ceea ce simţim şi ceea ce contează cu adevărat se află în spaţiul dintre cuvinte, în tăcerile care plutesc câteva secunde, câteva mii de kilometri, între două cuvinte, două mesaje scrise pe reţelele sociale (astăzi), între priviri.

Uneori tăcerile spun mai multe, iar oglinzile pe care ni le punem, că vrem sau nu, în faţa ochilor, pot fi extrem de dureroase. Dar, nu-i aşa, dacă nu ne place ceea ce vedem nu trebuie să spargem oglinda...ci poate pe noi.
Eicar Paris, şcoala internaţională de teatru din Paris, se află de o săptămână, şi până în 20 iunie, în plină perioadă de examene: cursuri deschise, reprezentanţii cu piese de teatru şi deci momentul reprezentaţiei semnate de Mihai Tarna, directorul clasei de teatru. Anul acesta emoţiile au fost multiple şi intense: Jean Anouilh (L'invitation au chateau), Shakespeare, Gogol, Cehov. Tot atâtea examene...de viaţă.
Anouilh este nu complicat, ci subtil. Dificil de pus în scenă pentru că textul său are mai multe nivele de interpretare. I-am găsit asemănări cu Mihail Sebastian, cu "Steaua fără nume", şi în simbolică şi în imagini, şi în povestea de bază: Isabelle, o dansatoare, este invitată la balul de la castel de către Horace, care doreşte să împiedice cumva căsătoria fratelui său geamăn, Frederic, cu Diana. Nu ştie de ce doreşte acest lucru, dar îşi închipuie că o face din bunătate. De fapt, o iubeşte, inconştient, pe Diana. Isabelle, ea, îşi închipuie că Horace o invită pentru că ar fi îndrăgostit de ea. Şi îşi închipuie că este îndrăgostită de el. De fapt, ambii sunt îndrăgostiţi şi iubesc ceea ce nu înţeleg, dar refuză să simtă.

Anouilh nu este Shakespeare iar cuplurile sale nu sunt cele din "Visul unei nopţi de vară", dar Mihai Tarna a reuşit să transmită (din nou!), ajutat de muzica originală compusă de foarte senzorialul Christophe Ongaro, tâlcuri, sensuri, imagini, sentimente, chiar şi acolo unde un Jean Anouilh nu este ceea ce face de obicei: Anouilh nu are, cert, parfumul şi greutatea unor Sebastian sau Gabriel Garcia Marquez (precedentele montări pe care le-am văzut, semnate Mihai Tarna), dar regizorul pune pasiune în absolut tot ceea ce face. Mihai Tarna îndeplineşte acest contract tacit care există între public şi actori: publicul vrea să fie transportat din viaţa reală într-una imaginară, mai bună, mai plină de sentimente, fie ele şi tragice, şi plăteşte un preţ, iar actorul/regizorul vrea ca ochii spectatorului să încremenească iar inima să nu mai bată o clipă. Acea clipă care dă de fapt eternitate gestului teatral. Pentru a obţine acest lucru, Mihai Tarna a trişat: a pervertit textul lui Anouilh pentru a-l aduce în secolul 21, a inventat iubire acolo unde era doar vid sau complezenţă, a pus coregrafie unde credea că orice cuvânt ar fi vulgar prin banalitatea şi limitele sale datorate limbajului articulat, a mobilat spaţiul în doar trei culori - alb, negru, roşu - a chemat în ajutor gesturi, lumini, umbre, jocuri, şoapte.

Viaţa nu era în sală, ci coborâse de pe scenă. A fost spectacolul-examen al elevilor lui Mihai? Sau examenul la care ne-a obligat pe noi, spectatori? In sala teatrului du Gymnase, din Paris, Mihai a jucat spectatorii, s-a jucat cu ei, le-a arătat că viaţa este un examen la teatru. Rapid şi extrem de crud: Anouilh, Shakespeare, Gogol, Cehov...De la aşteptare la neînţelegere şi incredulitate, e un pas. Cel care rămâne până la adorare este infinit de mic. Anouilh nu mai contează. Ci ceea ce a transmis:

cu toţii dăm un examen la teatru, pentru că aşa este viaţa noastră. Unii iau acest examen şi reuşesc să treacă relativ întregi prin viaţă. Dar pentru cei care pică acest examen, la care eu aş adăuga şi Ibsen, pentru seninătatea cu care acceptăm fatalitatea, viaţa este un chin. Extrem de complicat deja de înţeles şi apoi de acceptat. Fericiţi cei săraci cu duhul? Oh, nu, fericiţi cei capabili să joace teatru.

Am făcut parte, apoi, din juriul care a notat aceiaşi elevi, în chiar şcoala Eicar.  O mână de elevi, 20-25 de ani, care ne-au jucat un singur monolog din Shakespeare, "a fi sau a nu fi", aşa cum l-au simţit ei, apoi un fragment din "Revizorul" lui Gogol, la final Cehov. Nimeni din juriu, în afara lui Mihai Tarna şi a Lissandrei, nu ştia că la final trei persoane vor pleca acasă. De tot. Că vor fi picat examenul de viaţă. Nici eu şi nici colega actriţă, profesor de teatru, nu ne-am putat juca rolurile profesional: ochii noştri exprimau incredulitatea.

Viaţa e un foarte crud examen la teatru iar disperarea şi "nu mi se poate întâmpla tocmai mie", citite în ochii celor trei fete care au plecat nu au făcut decât să-mi reamintească disperarea şi incapacitatea noastră atavică de a accepta că unele lucruri ni se întâmplă pentru că, fără motiv şi independent de noi.

Sunt aceste lucruri pedepse? Dacă acceptăm ideea că viaţa este un examen la teatru şi că unii îl trec, alţii nu, iar cei mai virtuoşi nici măcar nu doresc să-l încerce, atunci mergem mai departe. L-am certat pe Mihai pentru că a mă pune să ascult "a fi sau a nu fi" inclusiv în mai multe limbi (ştiţi că este de înţeles şi la fel de dureros şi în engleză "to be or not to be", în franceză "être ou pas être", în italiană "essere o non essere", germană "Sein oder Nichtsein", spaniolă "ser o no ser"...) a fost o crudă oglindă pe care mi-a plimbat-o în faţă. A râs şi mi-a spus că nu oglinda trebuie spartă...Şi dacă ar avea dreptate ? Mai ales atunci când lipseşte curajul de a schimba, orice: oglinda, pe noi, pe ceilalţi.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite