Viaţa legendei - feţele lui Ion Caramitru

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Un sentiment ca o lume dispare, mai exact un anume fel de a face lucrurile şi, chiar dacă eu personal nu agream acest fel de a face lucrurile, e totuşi un sentiment de pierdere, în mod bizar... RIP Ion Caramitru.” Această postare a Cristinei Modreanu a fost aceea care a exprimat cel mai bine ceea ce am simţit la vestea morţii marelui actor.

Pentru mine, Ion Caramitru fusese şi rămîne o legendă. L-am văzut de nenumărate ori în filme şi intervenţii televizate, din care cele mai importante şi mai răscolitoare rămîn două: „filmul” revoluţiei şi sfîrşitul interviului făcut de Eugenia Vodă cînd actorul l-a citat pe marele Eminescu: „N-am crezut să-nvăţ a muri vreodată”. De atunci, din păcate a şi reuşit ceea ce n-a crezut să-nveţe.

Nu l-am cunoscut personal, l-am admirat numai - multă vreme, fără vreun alt sentiment. Abia mai tîrziu, cînd începuseră să apară nişte opinii nu prea pozitive despre UNITER şi despre manageriatul Teatrului Naţional am înţeles că asta e poate destinul unei generaţii: să nu înţeleagă regulile democraţiei, oricît ar fi luptat pentru ea. Am văzut şi momentul incomod cînd fiind sunat de TVR a vorbit pînă cînd Marina Constantinescu şi George Mihăiţă au trebuit să iasă din emisie, nelăsînd loc reacţiilor la ceea ce a spus.

A fost deci un mare actor şi în afara scenei. Poate că Europa începe acolo unde un Havel ştie cînd  şi cum trebuie să se retragă din viaţa publică sau dintr-o funcţie. 

Mi-a plăcut totuşi pentru că era inteligent, cult, ager, dinamic. Pentru că nu cred că putea cineva să-l joace aşa pe Luchian, să spună aşa Luceafărul. Pentru că avea curaj. Pentru că apropierea morţii l-a făcut atît de Luchian din nou. Şi moartea - Shakespeare ştiuse şi asta - arată măsura unui om.

image
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite