Viaţa teatrală la Iaşi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Oricine doreşte să aibă o imagine, e drept, mediată, asupra a ceea ce s-a întâmplat din punct de vedere teatral la Iaşi are acum la dispoziţie două cărţi datorate tânărului critic şi teatrolog Călin Ciobotari.

Cărţile se numesc Semne de scenă- Iaşul teatral (2011-2013) şi Regizorul, acest... şi au apărut, în excelente condiţii grafice, la editura Opera Magna. Prima e un volum în principal de cronici, completat de câteva interviuri, cea de-a doua e alcătuită exclusiv din convorbirile autorului cu 13 directori de scenă, aflaţi în relaţie, continuă sau doar tranzitorie, cu Iaşul teatral.

Am mai spus-o şi cu alte ocazii. Călin Ciobotari mi se pare unul dintre cei mai serioşi, mai talentaţi şi mai profesionişti tineri comentatori ai fenomenului teatral românesc contemporan. Printre acei puţini tineri critici care analizează, aşa cum e firesc şi cum se şi cuvine de altminteri, parcă cu un plus de interes producţiile colegilor lui de generaţie, fără a-şi pune însă condeiul în slujba alimentării interesate şi artificiale a falsului conflict între generaţii, aşa cum fac tot felul de june criticiţe aflate veşnic în căutarea succesului propriu.

În raport cu ceea ce se întâmplă din punct de vedere teatral la Iaşi, Călin Ciobotari are, deopotrivă, avantaje şi dezavantaje. Fiind ieşean, fie şi numai prin adopţie, imaginea pe care criticul şi-o formează şi apoi o transmite prin scrisul său deţine atributul continuităţii. Al continuităţii şi coerenţei. Al capacităţii de a sesiza suişuri şi coborâşuri în peisajul general, dar şi în existenţa unei anume instituţii. Pe de altă parte, condiţia de om al locului presupune apariţia a două primejdii ce trebuie cu desăvârşire evitate. Mai întâi aceea ca omul locului să nu devină şi om al casei, în al doilea rând şi la pol contrar, ca nu cumva omul locului să  se metamorfozeze în adversar încăpăţânat, chiar fără voie, al creatorilor, instituţiilor ori al celor ce conduc aceste instituţii.

Parcurgând volumul de cronici Semne de scenă-Iaşul teatral (2011-2013), am avut impresia că tânărul critic a izbutit să evite cu destul succes ambele pericole. E limpede, Călin Ciobotari nu se numără printre admiratorii, familiarii, aplaudacii actualei echipe de conducere a Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri”. Pe care o numeşte, cu o ironie ce poate s-ar fi cuvenit cenzurată, “luminată”. Naţionalul e, orice s-ar spune, cu toate bunele şi relele sale, instituţia-fanion a vieţii teatrale ieşene. Dispune de un buget semnificativ, are mai multe săli, produce cele mai multe premiere. Era cum nu se poate mai natural ca lui, Naţionalului, şi producţiilor acestuia, să îi fie consacrate cele mai multe cronici şi cele mai multe pagini ale cărţii.

image

Ce imagine îţi poţi face despre Teatrul Naţional din Iaşi citind analizele lui Călin Ciobotari? “Casa lui Alecsandri” are o evoluţie deloc lină, nicidecum previzibilă, cel mai adesea contradictorie. Nu e o evoluţie închistată, nu e refractară la nou (Edmond, Down Way), nici la spectacolul- popular, de comedie altminteri elaborată (Pălăria florentină), nici la divertismentul metafizic (Domnul Swedenborg vrea să viseze), nici la înscenarea unor mari texte din literatura dramatică românească (O noapte furtunoasă, Iaşii în carnaval) sau universală ( Mizantropul,Trei surori, Rinocerii), nici la dramatizări (Pana de automobil), nici la spectacolele de autor (Golem), nici la literatura dramatică românească de ultimă oră ( Tv for Dummies, Hollywood Mirage). Montează aici, alături de regizorii angajaţi (Irina Popescu-Boieru, Ovidiu Lazăr) ori de directorul Teatrului, Cristian Hadjiculea (ale cărui Trei surori sunt de acord cu autorul cărţii nu au fost chiar foarte convingătoare) sau de actori travestiţi în regizori (Ion Sapdaru, al cărui Hollywood Mirage nu mi s-a părut nici mie deloc prost), regizori invitaţi. Cei mai mulţi de top, oricum din generaţii diferite. Deja “clasicizaţilor” Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija, Tompa Gábor, Alexander Hausvater li s-au alăturat Radu Afrim, Claudiu Goga, Vlad Massaci, dar şi tineri sau debutanţi (Vlad Cepoi, Ioana Păun). Rezultatele au fost, judecând după mărturiile lui Călin Ciobotari, amestecate. Maeştrii sau clasicizaţii nu au fost scutiţi nici ei de gustul amar al eşecului (Tompa Gábor cu Mizantropul), al semi-reuşitei (Dabija cu Iaşii în carnaval, Hausvater cu Golem) sau al controversei ( tot Dabija cu Noaptea furtunoasă). Contrar legendelor, “oamenii locului” nu au semnat neapărat spectacole plate, nerelevante, neinteresante (Irina Popescu- Boieru cu Pana de automobil, Focul). Afrim, Goga, Massaci au montat spectacole bune, nu însă şi excepţionale. Tinerii au produs surprize plăcute (Vlad Cepoi), dar şi dezagreabile (Ioana Păun).

Mozaicul, amestecul de bine şi rău par să zburde în voie la Naţionalul ieşean. Însă impresia predominantă pe care o ai, după ce parcurgi cartea în întregime, e că, totuşi, ceva nu merge. Că lucrurile nu se leagă. Lucru confirmat şi de spusele scenografei Axenti Marfa intervievată, alături de Oltiţa Cântec, Constantin Chiriac, Ştefan Oprea, dar şi de Traian Apetrei, directorul Teatrului din Botoşani (mai greu de înţeles care e legătura directă a acestuia cu Iaşul) în a doua parte a cărţii.

Ceva mai bine, mai suplu, mai articulat, mai cu deschidere par a sta lucrurile la Teatrul pentru copii şi tineret “Luceafărul”. Singura organizatoare de o manifestare de cultură teatrală cu anvergură naţională şi internaţională din Iaşi. Comentariul dedicat câtorva ediţii ale FITP e convingător în acest sens. Deşi ne este promite, cronica la Prinţul fericit, spectacolul lui Radu-Alexandru Nica, lipseşte din motive ce îmi scapă.

La Ateneul Tătăraşi lucrurile par indistincte, oricum departe de situaţia de odinioară. O reuşită (Chicago, în regia lui Octavian Jighirgiu) coabitează cu ceea ce pare a fi fost o catastrofă în lege (O sărbătoare princiară, spectacol montat de Ovidiu Lazăr). La Universitatea de Arte “George Enescu”, spectacolele coordonate de profesorii Mihaela Arsenescu-Werner şi Emil Coşeru sunt plasate sub însemnele lucrului bine făcut, profitabil pentru devenirea studenţilor, dar şi pentru necesara promovare a acestora. Teatrul independent sau în spaţii neconvenţionale face paşi încă timizi, dar şi promiţători.

S-a întâmplat să văd şi eu o parte dintre montările comentate de Călin Ciobotari. Cel mai adesea îi împărtăşesc opiniile şi cred că mai tânărul meu coleg e un bun diagnostician. Care, pe deasupra, scrie bine, atent, documentat, minuţios. E evident că cronicile sale nu sunt fuşerite, nu sunt de mântuială, că ating statutul de analize reale şi elaborate. Că nu sunt o aglomerare de calificative, ci privilegiază argumentaţia, că autorul lor e critic şi nu doar cronicar.

image

Cum spuneam, Regizorul, acest... e o carte de interviuri. 13 regizori, din generaţii felurite încearcă, stimulaţi de întrebările de substanţă ale lui Călin Ciobotari, să formuleze definiţii cât mai convingătoare, dar şi mai personale ale profesiei lor. Unii nu izbutesc să facă distincţia dintre discursul personal şi cel personalizat, cad în idolatrie, în litanie şi autocompătimire. Pozează în atoate ştiutori şi veşnic neînţeleşi. Cum unei părţi dintre cei ce fac parte din această categorie le-am văzut măcar câteva creaţii, îmi pot îngădui să afirm că li se întâmplă să transforme şansa interviului în ocazia de a juca într-o piesă ce s-ar putea chema Lungul drum al vorbei către faptă.

Impresia generală e însă de seriozitate şi de responsabilitate. Calităţi pe care le dovedesc şi maeştrii Mihai Măniuţiu, Tompa Gábor, Anca Ovanez, şi Constantin Brehnescu, şi deja consacraţii Vlad Massaci, Claudiu Goga, Felix Alexa sau Radu Alexandru Nica, şi încă începătoarea într-ale regiei Antonella Cornici.

Călin Ciobotari- Semne de scenă. Iaşul teatral (2011-2013); Regizorul, acest...(Editura Opera Magna, Iaşi, 2013)    

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite