VIDEO Valea Jiului,  între transfigurare şi ratare, în spectacolul „Sub Pământ”

Imagine din cadrul spectacolului "SubPământ" FOTO: Ioana Szöcs

În ultimii ani, s-a vorbit prea puţin despre Valea Jiului şi, de aceea, ideea de "muzeu al poveştilor, transmise prin extracţie şi prelucrare", propusă de Michailov şi de Schwartz, în "Sub Pământ" porneşte de la reprezentarea vieţii dificile trăite de minerii din Valea Jiului.

În urmă cu aproape zece ani, se vorbea mult despre o schimbare de paradigmă în teatrul românesc. Suprinzător era, în primul rând, jocul actorilor, stilul frontal şi uşor agresiv cu care aceştia se adresau publicului. Între timp, ne-am obişnuit cu tonul răspicat, cu actorii care ne privesc în ochi şi cu poveşti despre România cotidiană.

Diferenţa dintre acum şi atunci e însă una de tonalitate. Tonul e mai puţin încrâncenat astăzi, iar unii dintre independenţi au înţeles că a trecut vremea crizelor de isterie simulate. Pe atunci, protestul era unul generalizat, revolta era încă într-o fază infantilă şi fiecare înjura ce putea, de la McDonald's şi hipermarketuri, până la UNITER şi Bamboo.

 În plus, era un discurs artistic centralizat, de parcă întreaga lume teatrală autohtonă ar fi fost divizată între TNB şi Green Hours. Spre sfârşitul anilor 2000, a avut loc o deplasare dinspre centru spre margine, dinspre Calea Victoriei spre Rahova şi dinspre capitală spre provincie.

Recuperarea tradiţiei comunitare

Scopul nu mai era acela de a cuceri provincia, aşa cum făceau teatrele bucureştene care organizau turnee cu "monştrii sacri" şi vindeau bilete la suprapreţ. Intenţia era aceea de a înţelege ceea ce se întâmpla în afara Bucureştiului şi, după cum se spune în  Sub Pământ, "de a recupera viaţa socială a oamenilor, tradiţiile comunitare, speranţele şi aşteptările lor". Astfel, Peca Ştefan şi Ana Margineanu au ajuns la Piatra-Neamţ şi Baia Mare, Gianina Cărbunariu la Târgu-Mureş, Bogdan Georgescu la Craiova şi Chişinău, iar David Schwartz şi Mihaela Michailov în Valea Jiului. 

În ultimii ani, s-a vorbit prea puţin despre Valea Jiului şi de aceea, ideea de "muzeu al poveştilor (transmise prin extracţie şi prelucrare)" propusă de Michailov şi de Schwartz  în Sub Pământ este cât se poate de inspirată. Când spuneam, într-un alt context, că acest spectacol indică o schimbare de direcţie, mă gândeam în primul rând la faptul că teatrul independent românesc intră în etapa sa matură. Iar din punctul acesta de vedere, Schwartz mi se pare un reprezentant important al acestei direcţii. La fel ca şi Vlad Massaci, Schwartz e un adept al story-telling-ului (în acest caz, de tip brechtian) şi ştie că o poveste bine spusă pe o scenă goală face mai mult decât orice fel de truc regizoral. Iar atunci când lucrează cu actorii, reuşeşte să păstreze un echilibru constant între caricatură şi joc realist.

Între înrădăcinare şi dezrădăcinare

Spre exemplu, în rolul unui miner originar din Botoşani, Andrei Şerban surprinde cu subtilitate acele inflexiuni molcome moldave fără să fie cabotin şi "amuzant" cu orice preţ. Cum, la fel, nici Alice Monica Marinescu – foarte bună în rolul lui Flori – nu joacă întreaga etnie romă (după modelul Adriana Trandafir), ci doar rolul unei femei nefericite şi apăsate de griji. 

Cât despre Alexandru Potocean, el e un caz aparte: e unul dintre puţinii actori de pe la noi care reuşeşte să treacă printr-un tip de metamorfoză statică, să fie versatil şi să se joace cu accentele, pentru ca, în cele din urmă, să rămână el însuşi.

În ciuda caracterului aparent fragmentar, Sub Pământ e un text bine legat şi e, dincolo de orice altceva, o poveste despre înrădăcinare şi dezrădăcinare; despre Valea Jiului văzută fie ca un fel de Arcadia, fie ca un loc al căderii şi al ratării. "Toate bune şi frumoase”, îmi spunea un prieten căruia îi vorbeam de curând despre  spectacol, „dar ce ne facem cu mineriadele?! Cum poţi să faci un spectacol în Valea Jiului fără să ataci acest subiect?” „Poate asta a fost şi ideea”, am răspuns eu, „să înţelegem, înainte de toate, contextul în care au avut loc mineriadele şi să vedem acest spectacol ca pe un punct de plecare într-o astfel de dezbatere. Asta trebuie să facă teatrul documentar.” „Şi totuşi, e cam frustrant că nimeni nu vorbeşte despre elefantul din cameră”, a continuat interlocutorul meu. „Mda, asta e o altă discuţie”, am mormăit eu fără să ştiu ce altceva să-i răspund.