Vieţi de hârtie

Poate că mi-ar fi mai simplu ca în această cronică despre savurosul şi atât de specialul Don Quijote după Cervantes, spectacol al Companiei „Liviu Rebreanu” de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, să spun mai întâi ce nu e montarea în cauză decât ceea ce e.

În mod evident, nici regizorul Mihai Măniuţiu, dar nici Ada Milea, semnatara muzicii şi a textului cântecelor, la urma urmei a însuşi textului de spectacol, a dramaturgiei acestuia, nu şi-au dorit să facă din Don Quijote o montare care să îi scutească pe elevii şi studenţii ce reprezintă publicul ei ţintă, de lectura capodoperei literaturii spaniole.

Don Quijote nu este defel o tentativă de a substitui lectura, o încercare de a înlocui un produs estetic cu un altul. Povestea din scrierea lui Miguel de Cervantes e, fără doar şi poate, recognoscibilă, cei ce au citit-o din cărţi şi-o reamintesc fără probleme din fotoliile lor de spectatori. Mai corect spus, îşi aduc aminte lesne principalele ei contururi, jaloanele ei fundamentale. Ar fi însă o gravă eroare, plătită printr-un imens deficit de bucurie, exact bucuria pe care aspiră să o dăruiască montarea, ca aceşti cunoscători să facă efortul de a inventaria ce a rămas şi ce nu a rămas din Cervantes în ceea ce se petrece, se vede şi se cântă pe scenă. Nu inventarul contează şi nici teribilismele filologice.

Deşi de o vreme încoace, regizorul Mihai Măniuţiu se arată preocupat de ceea ce el însuşi a numit divertismentul metafizic, am serioase îndoieli că Don Quijote, ca şi precedentul spectacol purtând aceeaşi semnătură regizorală, cel cu Leonce şi Lena de la Teatrul “Regina Maria” din Oradea, ar fi o montare din cale afară de metafizică. Nici foarte problematizată ori problematizantă nu pare, directorul de scenă parcă nedorind să complice prea mult lucrurile, preferând amuzamentul excesului de problematizare. Parcă. Însăşi semnătura măniuţiană (detest aceste adjective relaţionale, dar de data aceasta recurg şi eu la unul dorind, la rându-mi, să fiu şi eu un pic altfel) se arată mai discretă, regizorul retrăgându-se, preferând să facă un pas în spate, lăsându-i poziţia principală Adei Milea. A cărei inteligenţă concretizată în inventivitate, înclinaţie spre ludic, capacitate de a se juca cu vorbele, a cărei băieţoşenie se fac simţite peste tot. Peste tot şi, mai ales, cu folos.

Parcă nici stilul scenografului Adrian Damian, adept al decorurilor masive, bogate, complicate, nu tocmai uşor de montat ( a se vedea Viaţa e vis de la Timişoara, Plugarul şi moartea de la Teatrul Maghiar din Cluj sau Domnul Swedenborg vrea să viseze de la Iaşi), nu mai e ca până mai ieri . Trei (cred că doar trei) bucăţi mari de pânză albă pe care observăm texte scrise, o mare de bucăţi de hârtie inundând, sufocând scena, efect al prezenţei şi utilizării unor “maşini de tocat” destinate distrugerii sistematice a respectivului produs, un scaun medical pe care, la un moment dat, se va aşeza Sancho Panza spre a i se face un examen computerizat la creier, alte câteva scaune plasate pe margine, destinate interpreţilor rolurilor secundare metamorfozaţi în componenţi ai corului ce asigură un comentariu cât se poate de viu şi cam asta e tot. Mult – vor zice unii, puţini- prin comparaţie cu ceea ce ne-a obişnuit Adrian Damian.

Numai că din acest ce nu este spectacolul cu Don Quijote de la Târgu Mureş deducem încet-încet ceea ce este el în realitate. Complexitatea lui ascunsă în simplitate

Da, e foarte adevărat, Mihai Măniuţiu şi-a dorit ca spectatorii să se simtă foarte bine în sală. A vrut să guste deliciile spectacolului muzical bine făcut, fără nici un fel de rabat calitativ. De aceea a apelat la mai vechile lui colaboratoare de nădejde: Ada Milea la capitolul muzică şi Vava Ştefănescu al cărei aport la capitolele coregrafie şi coagulare a grupurilor e demn de toată lauda. Regizorul a vrut să se amuze şi să ne amuze. Dar nu oricum, nu la întâmplare. Nu fără a nu ne cere să gândim.

A montat Don Quijote la Compania “Liviu Rebreanu” din Târgu Mureş şi nu în altă parte fiindcă nicăieri altundeva nu cred că ar fi găsit interpreţi atât de buni, atât de adecvaţi pentru rolurile-cheie Don Quijote şi Sancho Panza aşa cum sunt Csaba Ciugulitu şi Luchian Pantea. Binomul funcţionează impecabil atât în complementaritate cât şi în contrarietate. Cei doi interpreţi cântă bine, se mişcă bine, au umor, capacitatea de a amuza, dar şi de a se auto-amuza. Formează un cuplu, cu toate că impresia mea e că regizorului parcă i-a fost mai la suflet Sancho Panza decât Don Quijote. Mihai Măniuţiu a mai găsit la Târgu Mureş un foarte bun interpret pentru ceea ce ar fi imaginea lui Miguel de Cervantes. E vorba despre Mihai Crăciun. Şi astfel divertismentul acesta foarte bine reglat, admirabil ritmat, antrenant, cum se zice (la final, la suplimentul muzical de la aplauze, spectatorii chiar schiţează mişcări de dans, indiciu indubitabil că, dacă nu ar fi fost rigorile convenţiilor teatrale, chiar ar fi vrut să se amestece cu actorii), se metamorfează într-unul în care se repun în discuţie probleme de când lumea ale literaturii şi artei, probleme ce înseamnă însăşi substanţa scrierii lui Cervantes, conservate ca atare în spectacol. Ca de pildă, aceea a relaţiei dintre artă şi realitate, a ponderii iluziei, a identificării cititorului cu personajul, a bolii pe care o poate genera excesul într-o astfel de situaţie. În modul în care s-a făcut conservarea aceasta constă, la urma urmei, marea artă a lui Măniuţiu şi garanţia izbânzii lui. A înţelepciunii sale.

Rareş Budileanu, Costin Gavază, Anca Loghin, Alexandra Ţifrea, Andrei Chiran, Tiberius vasiniuc, Raisa Ané, Sergiu Marocico, Cristina Holtzli, Ciprian Mistreanu, Claudiu Banciu, Ştefan Mura, Cristina Iuşan, Zeno Apostolache, înveşmântaţi în mantale de culoare alb-crem, cu măşti pe faţă sunt interpreţii corului. Or, o ştim foarte bine, corul şi rosturile acestuia în spectacolul contemporan înseamnă una dintre temele majore de reflecţie ale esteticianului teatral care e Mihai Măniuţiu. De reflecţie dar şi de practică. Don Quijote înseamnă o nouă filă din această lungă reflecţie, într-un anume chip stimulată şi facilitată de antrenamentul actorilor, adică de antecedentele lor artistice din Carmina Burana. Din capacitatea lor de a cânta live (orchestraţia: Zeno Apostolache) şi de a dansa impecabil. Deloc lipsit de semnificaţie că unii dintre actori (Rareş Budileanu, Costin Gavază, Claudiu Banciu) sunt şi componenţi ai orchestrei.

Teatrul Naţional din Târgu Mureş - DON QUIJOTE după Cervantes; Regia: Mihai Măniuţiu; Muzica şi textul: Ada Milea; Orchestraţia: Zeno Apostolache; Scenografia: Adrian Damian; Coregrafia: Vava Ştefănescu; Light design: Daniel Klinger; Cu: Csaba Ciugulitu, Luchian Pantea, Mihai Crăciun, Rareş Budileanu, Costin Gavază, Anca Loghin, Alexandra Ţifrea, Andrei Chiran, Tiberius Vasiniuc, Raisa Ané, Sergiu Marocico, Cristina Holtzli, Ciprian Mistreanu, Claudiu Banciu, Ştefan Mura, Cristina Iuşan, Zeno Apostolache; Data reprezentaţiei: 30 martie 2014