Teatru

articolul anterior articolul urmator

„Vinovat, nevinovat“ sau despre cum se împarte dreptatea

0
3 Mar 2020 15:37:15
Doina Papp
FOTO Bogdan Catargiu
FOTO Bogdan Catargiu

Teatrul Mic, evacuat pentru consolidarea care pe hârtie a început la jumătate din teatrele bucureştene joacă premiera recentă  la ArCub-ul din str. Gabroveni. Un spaţiu potrivit din fericire dezbaterii la care urmează să asiste cei care aleg să vadă spectacolul Vinovat, nevinovat.

Păstrând surpriza, producătorul nu ne informează iniţial (şi nu ştim dacă e bine sau nu asta) asupra faptului că piesa are ca model cunoscutul film american 12 oameni furioşi , după scenariul lui Reginald Rose preluat cu mare succes şi pe scenă, cel mai recent la Cluj în regia lui Tudor Lucan (Acest unicat de autor rămâne încă o enigmă în istoria dramaturgiei de film şi teatru).

Sub titlul enunţat mai sus regizorul Gelu Colceag şi actorul Vlad Corbeanu au compus cu meşteşug, urmând trama filmului american o piesă up datată realităţilor româneşti de azi, identificând în personajele aduse la masa dezbaterii o tipologie a zilei : un businessman, o jurnalistă/prezentatoare tv, o arhitectă, un doctor, un taximetrist, o educatoare, un actor, un fermier, o femeie de afaceri şi pentru culoare un poştaş evreu.

Ei ar fi curtea cu juraţi după model american pusă să delibereze într-un caz de omor, un patricid, motiv pentru care se află izolaţi într-un fel de depozit (decorul Ioanei Pashca expune în fundal un zid din cutii de carton) al unui tribunal unde în unanimitate să decidă asupra sentinţei. Monitorizaţi de un funcţionar/gardian sever( Petre Moraru) cei adunaţi aici s-ar părea din obligaţie ajung să procedeze la reconstituirea cazului pentru că unul dintre ei sub apăsarea unui trecut care i-a decis soarta în chip asemănător refuză să adere la sentinţa pronunţată de ceilalţi.

Ca interpret al personajului Vlad Logigan deschide calea îndoielilor printr-un monolog susţinut cu emoţie şi implicare. Şi, de unde  la intrarea plictisită a actorilor în scenă procesul acesta  inedit părea dinainte tranşat, preopinenţii grăbindu-se spre treburile lor, acţiunea intră pe făgaşul unei reale repuneri în chestiune a sentinţei. Treptat fiecare dintre cei prezenţi cedează şi după încercări  de a se sustrage unei responsabilităţi care lipseşte iniţial de la masa discuţiei acceptă să judece cu propria minte. 

FOTO Bogdan Catargiu

În pledoariile individuale avem ocazia să identificăm un tablou social familiar în care fiecare dintre personajele citate se comportă potrivit unui portret - robot trasat cam schematic de autori. Jurnalista în interpretarea Ruxandrei Enescu afişează vădit ilariant mondenitatea şi snobismul acesteia urmând unei anume impresii din societate, femeia de afaceri a Mihaelei Rădescu excelează în rigiditate şi formalism, actriţa are însă ţinută şi replică îngrijite,  doctorul lui Andrei Seuşan expune problema profesionist, arhitecta Irinei Velcescu la fel, cu un plus de intransigenţă când vine vorba de logică, Viorel Cojanu, ca antreprenor de pompe funebre joacă detaşarea celui obişnuit cu ce-i mai rău, iar învăţătoarea îşi păstrează luciditatea în ciuda trecutului blamabil (e fiică de nomenclaturist) cărora Valentina Popa le dă expresie într-o ieşire monologată de efect. 

Portrete mai generoase sunt atribuite altor câteva meserii unde scenariştii reuşesc să treacă dincolo de datele standard propunând abordări mai umane. Astfel că taximetristul hârşit în rele comportamente ascunde drama unui tată renegat, pe care lacrimile lui Ovidiu Niculescu dintr-un moment frisonant al spectacolului o fac verosimilă, iar monologul pro domo al actorului pe care Vlad Corbeanu şi l-a scris îi dă ocazia să pledeze cu har pentru meseria a cărui versatilitate e pusă iată, aici la treabă. Apariţia lui Vasile Bantaş  în rolul unui poştaş rufos, vorbind cu accent şi rostind judecăţi solomonice excedează peisajului, e cu alte cuvinte din altă piesa, efectul fiind de destindere a atmosferei şi cârlig la public. Vlad Logigan declanşatorul acestei treziri a conştiinţelor întreţine cu bune mijloace şi dincolo de cuvinte ceva din suspansul dorit al spectacolului alături de Tudor Aaron Istodor cel care prezidând adunarea are şi misiunea de a încasa cumplitul sfârşit, respectiv anunţul sinuciderii acuzatului tocmai în momentul în care juraţii se hotărâseră să-l absolve de vină. O lovitură de teatru discutabilă din punct de vedere al verosimilului.

În ciuda faptului că scenariul e pe alocuri tarat de clişee verbale şi de comportament (includem aici şi lozincile descoperite în debaraua vecină care serviseră de probe în judecarea unor proteste) spectacolul are până la un punct credibilitate mai ales prin curajul de a pune-n dezbatere o temă atât de fierbinte în societatea românească privind răspunderea actului de justiţie. Se joacă  concentrat şi atent la dozarea argumentelor şi a tonului (dramă/ comedie) la indicaţia regizorului, actorii dovedind preocupare pentru o cât mai bună şi diferenţiată inserare în ansamblul demonstraţiei (Mai toate rolurile au dubluri). Publicul empatizează cu propunerea acestei dezbateri sui generis, reacţionând pe măsură. Înclin să cred totuşi că scenariul iniţial după care s-a realizat în 1957 filmul de mare succes al regizorului Sydney Lumet ar fi răspuns mult mai bine temei. Chiar dacă indirect.

PS. Pentru conformitate adaug că un  posibil termen de referinţă al spectacolului ar putea fi şi filmul 12 al regizorului Nikita Mikhalkov, realizat în 2007, premiat la Veneţia şi nominalizat la Oscar care apelează la aceeaşi schemă a scenariului american pentru a trata un subiect inspirat de războiul din Cecenia. Gurile rele zic că spectacolul de la Mic îi este tributar.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii