Teatru

articolul anterior articolul urmator

Vocea interioară a Valeriei Seciu

1
1 Dec 2020 17:17:33
Doina Papp

Festivalul Naţional de Teatru care tocmai s-a încheiat a avut inspiraţia să programeze un spectacol realizat la TVR de Cătălina Buzoianu cu Valeria Seciu, marea absentă a scenelor noastre.

Nu ştiu câtă lume reuşise să vadă această înregistrare deosebită realizată în 1990 după monodrama omonimă Vocea umană de Jean Cocteau, şi poate, şi mai puţini îşi mai aminteau de această producţie excepţională ieşită din mâna iscusită a celebrei regizoare, care împreună cu actriţa ei fetiş Vali Seciu - a înnobilat acei ani de grele încercări pentru arta teatrului ca şi pentru societate.

În platoul aproape gol, cu doar câteva obiecte de recuzită risipite pe jos: o ceaşcă de cafea, o tavă, o carafă, un şal, un scaun stingher... Valeria Seciu bate precipitat în furca unui telefon de epocă pentru a restabili legătura telefonică. Fără un mobil la îndemână (mă întreb dacă o montare ulterioară nu l-ar fi introdus updatat în piesă) fără alte posibilităţi de conectare la exteriorul de care nu reuşeşte să se desprindă, nevrotica îndrăgostită părăsită se agaţă de firul telefonului la capătul căruia s-ar afla tăcut/absent fostul iubit. Iluzie sau realitate această ultimă convorbire e şi ultima gură de oxigen a încă viabilei făpturi care în loc de dragoste se îndoapă cu pastile, ţigări şi cafele. Cocteau i-a atribuit vorbe banale. Multe. Altele probabil le-a adăugat actriţa, în acţiunea involuntară de a personaliza (cum altfel!) suferinţa incomensurabilă a femeii căreia plecarea bărbatului i-a luat pur şi simplu aerul, respiraţia. Valeria Seciu are un mod special, specific de a se consuma pe scenă, de a arde. O precipitare spasmodică, o agitaţie plină de irizaţii luminoase care brăzdează ca fulgerul cerul întunecat al existenţei în momente de cumpănă, fac ca prezenţa ei în astfel de partituri să şteargă graniţele viaţă/artă. Ca şi în Arkadina din Pescăruşul sau Margareta din Maestrul şi Margareta, femeia rănită din monodrama lui Cocteau vibrează trecând prin furtuni interioare pe care trupul ei fragil pare că nu le poate cuprinde. Îmbracă şi dezbracă un trenci peste rochia cu bretele care-i cad peste umerii goi, nefiresc de albi, aprinde şi stinge ţigările pe care nu e sigur că ştie să le fumeze, se mişcă haotic întinzându-se lasciv pe podea de unde ţâşneşte ca o fiară când telefonul tace pentru a bate din nou în furcă. Starea aceasta survenită ca urmare a dezamăgirii e pragul insuportabil dintre minciună şi adevăr, similar pentru ea cu diferenţa dintre viaţă şi moarte. Iar punctul final nu poate fi în acest caz decât unul. Exit! 

De partea cealaltă a ecranului telespectatorul trece şi el prin aceeaşi încordare. Bariera ecranului nu opreşte, iată! respiraţia emoţiei, de care ne temem vorbind de teatru pe viu, la prezent. Mâini măiastre (Edwiga Adelman, operator, Marga Niţă - montaj) trimit imaginile către noi în prim şi gros planuri studiate, radiografiate ca la röngen. Regizoarea ne invită la rându-i la plimbări nostalgice în afara platoului, undeva pe malul mării de care se leagă amintirile personajului. Trecerile de la imaginea florilor din decor la cele ale valurilor prin supra impresiune sunt atât de cinematografice încât ne fac să ne gândim la aptitudinile de cineast profesionist ale Cătălinei. Actriţa, la rândul ei, nu poate şi nici nu vrea să-şi ascundă „artistic“ suferinţa. E la vedere. Da, e trăire. Teatrul e în primul rând trăire iar marii actori asta ştiu să facă. Cu asupra de măsură şi nu e deloc o glumă când ni se spune că după un spectacol un actor cu A slăbeşte câteva kilograme. Închidem ochii. Auzim vocea unui suflet în suferinţă. Îi deschidem. Vedem lacrimile şi tremoloul trupului, zâmbetul amar. Şi nu ne mai gândim dacă avem de a a face cu un caz clinic sau doar o experienţă de viaţă. Pentru o oră Valeria Seciu ne-a transformat în alter-egourile ei tăcute. Ale suferinţei, pe care aici o provoacă iubirea neîmpărtăşită. Dar care poate fi şi teama de singurătate, a lipsei de voinţă, a vulnerabilităţii funciare când lipseşte sprijinul moral al unui imbold vital.

Si uite aşa, dintr-o confesiune ameninţată cu melo Valeria Seciu împreună cu Cătălina Buzoianu au creat o meditaţie despre Om, despre Femeie, despre condiţia umană pusă la încercare. O meditaţie care are datele de naştere ale personalităţii celor care îşi expun aici trăirile judecăţii noastre.

În ordinea istoriei acestui rol râvnit şi încercat de multe actriţe, varianta Valeria Seciu a atât de cunoscutei partituri franceze e una răvăşitoare şi întrutotul credibilă. Asemeni minunatei actriţe care o întrupează pe micul ecran amintindu-ne de anii când ne bucura de pe scenă.

Şi, dacă nu avem filmate marile spectacole dăruite nouă de marea şi minunata artistă, avem iată, această monodramă, o pagină antologică demnă de galeria istoriei spectacolului românesc.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Corina
9.12.2020, 14:31:20

Am văzut, îmi amintesc. O actriță neîntrecută, să-i trimitem urările noastre de bine.

Modifică Setările