Vorbe, vorbe, vorbe

„Victor sau copiii la putere”, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj

Aşa după cum era de aşteptat, lista de spectacole selectate de Marina Constantinescu pentru ediţia din toamna anului 2014 a Festivalului Naţional de Teatru nu a mulţumit pe nimeni.

Pe nimeni dintre cei care, cu mult înainte de publicarea ei, erau pregătiţi a fi nemulţumiţi. Din evidente, binecunoscute, mai vechi sau mai noi resentimente, frustrări sau idei fixe. Particulari care aspiră demult, fără niciun fel de justificare profesională, să fie directori ai Festivalului, cetăţeni care habar nu au despre sistemul festivalier românesc (în faţa mea una dintre participantele la discuţia de pe Facebook, criticiţă cu ifose, a aflat cu stupoare că la Braşov ar exista un festival, şi încă unul dintre cele mai vechi din ţară), personaje ce suferă defel în tăcere că nu sunt băgate în seamă de UNITER, fie pentru vreun juriu, fie pentru vreo nominalizare, fie chiar pentru vreun premiu. Reîntruchipări intens machiate ale Ofeliei Manole, militanţi defazaţi ai artei cu tendinţă, propavăduitori ai riscului, descoperitori aproximativi ai conceptului de teatru politic au redevenit, ca în fiecare an, gureşi. Gureşi şi contestatari. Cu unicul scop de a o pune la punct pe selecţioneră, în numele eternului Ôte-toi de là pour que je m’y mette.

„Mozart steps”, la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Nerăbdarea de carnasiere le-a făcut să nu mai aştepte precizări suplimentare din partea staff-ului Festivalului. Precizări legate de complexul de manifestări care e de aşteptat că îi vor defini profilul şi completa oferta. Care precizări vin -trebuie să o recunoaştem- încet şi cu ţârâita. Tot la fel cum comoditatea îi face pe certăreţii în cauză să nu prea cunoască starea de fapt a teatrului românesc din stagiunea 2013-2014. O stare de fapt ce nu i-ar permite- hélas- nici unui selecţioner din lume să facă, chiar dacă aceasta i-ar fi vrerea, din FNT-ul din octombrie 2014 nici unul strict tematic, nici unul al modernităţii validate de valoare, nici unul al capodoperelor. Această realitate, deloc îmbucurătoare, limitează marja de manevră a selecţionerului şi îi impune să menţină Festivalul la statutul de încercare de vitrinizare a semnificativului. La acel “de toate pentru toţi” pentru care a fost pusă la zid preţ de trei ani Alice Georgescu şi pentru care e acum “executată” Marina Constantinescu.

Fireşte, ar fi posibil de discutat cât de semnificativ e...semnificativul Marinei Constantinescu. Cât e el o chestiune de gust şi de opţiune şi cât una de cunoaştere, de acoperire a întregului peisaj teatral românesc, de condiţii şi restricţii de tot felul. De la cele bugetare la spaţiile de joc disponibile deloc multe în Bucureştiul anului 2014.

„În trafic”, Teatrul Naţional din Târgu Mureş

Noul director al FNT a avut de surmontat deja o seamă de dificultăţi, dintre care cea mai dătătoare de dureri de cap a constat în detaliul deloc minor că i s-a încredinţat mandatul de abia în martie 2014. Lucru, în sine, de neiertat şi pentru care nu cred că poate să existe vreo explicaţie logică. Acelaşi director va avea de înfruntat şi alte greutăţi ce ţin de bugetare, de relaţia cu principalul finanţator- Ministerul Culturii-  o relaţie deloc uşoară în condiţiile nicidecum favorabile ale repetatelor şi neinspiratelor schimbări de personal din vârful acestuia şi în cele ale dezastrului de planificare financiară lăsat de foştii miniştri Daniel Barbu şi Gigel Ştirbu.

„Amalia respiră adânc”, la Teatrul Naţional din Cluj

Mărturisesc că există o seamă de divergenţe, cât se poate de fireşti, între “semnificativul” meu şi cel al Marinei Constantinescu. Divergenţe cât se poate de normale. Nu împărtăşesc toate opţiunile Marinei, dar aceasta nu înseamnă că m-aş simţi îndreptăţit să trec la negări categorice, la întocmirea de liste paralele, la inventarierea a ceea ce mie mi se par a fi “omisiuni”, la excomunicări ori la denunţuri. Că m-aş grăbi să îl calific în chip absolut impardonabil pe Radu Beligan “cadavru încă viu” şi aş jubila de plăcere dacă aş fi apărat pe muzica infantilă din Ceata lui Piţigoi de tot felul de amici, atunci când cineva, prea slobod la gură şi la condei, mi-ar replica într-un limbaj de-a dreptul pornografic cu care nu am nimic în comun. Limbaj care- culmea!- e tare agreat când e auzit pe scenă de o bună parte dintre apărătorii, mai mult sau mai puţin din oficiu ai contestatarului cu pricina. Care contestă până şi spectacole pe care nu le-a văzut.

Din agitaţia de câteva zile stârnită de publicarea selecţiei oficiale a spectacolelor româneşti   reţin un singur lucru. La care sper că odată şi odată îşi vor afla timp să reflecteze şi “factorii responsabili”. Acela al necesităţii discutării cu responsabilitate, dar şi cu urmări, a statutului şi rostului Festivalului. Un statut şi un rost care, după părerea mea, sunt departe de a mai putea fi aceleaşi cu cele din toamna anului 1990, când a fost creată respectiva manifestare de cultură teatrală.

În rest, şi în această vară nu a fost vorba decât despre crize de insolaţie, de orgolii, de umori, de...vorbe, vorbe, vorbe ale căror principali emiţători au fost persoane de subţire subţire condiţie profesională. Atât de subţire încât ea determină conducerile revistelor pentru care scriu să ne tot înştiinţeze că respectivii ar fi critici de teatru.