Zile, dar mai ales nopţi de teatru

Ceremonia de deschidere a festivalului

Festivalurile sunt, în general, evenimente pe care le doreşte toatǎ lumea, iar statisticile de audienţǎ o confirmǎ. Festivalurile de arte performative, deci şi cele de teatru, au un atú, întrucât componenta emoţionalǎ a receptǎrii artistice este potenţatǎ de contactul direct, viu, dintre spectator şi performeri.

Creatorii doresc festivalurile, pentru cǎ le oferǎ prilejul sǎ iasǎ în evidenţǎ, atât prin comparaţie cu alţii, dar şi în alt context decât cel sezonier, al stagiunilor teatrului care a realizat producţiile.

Producǎtorii sau directorii de teatru le cautǎ şi ei, pentru cǎ aceste concentrate culturale le oferǎ oportunitatea ca spectacolele lor sǎ stârneascǎ interesul selecţionerilor şi al directorilor de festivaluri. Iar în evaluǎrile pe care managerii teatrelor publice le primesc de la entitǎţile finanţatoare (autoritǎti locale sau centrale), participarea la festivaluri conteazǎ.

Publicul iubeşte festivalurile, pentru cǎ au astfel prilejul sǎ vadǎ spectacole din alte zǎri, pe care doar turismul cultural le-ar face posibile, dacǎ oamenii şi-ar permite financiar. Cu festivalul la ei acasǎ, cetǎţenii primesc înapoi, cu folos, din partea autoritǎţilor finanţatoare de festival, o parte din impozitele cu care sunt încǎrcaţi de stat. Dacǎ nu vǎd nimic din banii pe care îi plǎtesc, prin acciza la benzinǎ şi rovignetǎ, pentru şoselele şi autostrǎzile patriei, cetǎţenii pot fi –şi chiar sunt – mulţumiţi de investiţia în actul de culturǎ, care nu doar cǎ le produce bucurie, dar le deschide şi noi perspective intelectuale.

În fine, aceste mari întâlniri culturale mai au beneficiul de a crea un cadru de ţinutǎ, în care membrii comunitǎţii se pot întâlni. Ele contribuie astfel la consolidarea unui spirit al locului şi nutresc sentimentul de mândrie al locuitorilor, fǎcând, în acelaşi timp, sǎ se învârteascǎ şi rotiţele mecanismelor economice.

Un astfel de eveniment are loc la Brǎila, între 16 şi 23 septembrie: cea de a XII-a ediţie a Festivalului Zile şi nopţi de teatru la Brǎila. Pentru public, sunt mai degrabǎ seri, în timp ce zilele sunt rezervate agitaţiei oamenilor de teatru, care pregǎtesc cele douǎ reprezentaţii programate în fiecare zi, la Sala Mare şi la Sala studio Bujor Macrin, ale elegantului Teatru Maria Filotti, din inima oraşului Brǎila.

Aflat la butoane, ziua şi noaptea, managerul Teatrului şi selecţionerul Festivalului, Lucian Sabados, s-a lǎsat extras din iureşul pregǎtirilor, pentru a rǎspunde la câteva întrebǎri.

Sanda Vişan  - Festivalul Zile şi nopţi de teatru la Brãila a început într-o atmosferǎ mediaticǎ în care oraşul de la Dunǎre ocupǎ prima pagina, la nivel naţional, cu agresarea, de cǎtre un interlop local, a doi baschetbalişti americani. E o imagine adevǎratǎ pentru oraş?

Lucian Sabados - Ştim amândoi cǎ ştirile trǎiesc doar câteva zile. E regretabil, fiindcǎ în cazul Brǎilei, care era asociatǎ mulţi ani în urmǎ, cu sintagma „oraş al cuţitarilor“, acum ea este nedreaptǎ. Brǎila este un oraş liniştit, aşezat. Sigur, ca orice comunitate, sunt şi oameni care trǎiesc la limita legii, sunt needucaţi. Dar acest fapt nu influenţeazǎ cu nimic atmosfera festivalului.

S.V. – Aşa este, seara de deschiderea a avut o atmosferǎ vie, relaxatǎ. Şi cu acest prilej, am apreciat faptul cǎ sunteţi unul din puţinii manageri care respectǎ tradiţia unei instituţii şi pe cei care au fǎurit-o. Aţi deschis Festivalul, alǎturi de Primarul Brǎilei, dl. Marian Dragomir, şi de fosta directoare a Teatrului Maria Filotti, dna Veronica Dobrin.

L.S. - Este normal, e o continuitate, cunosc activitatea de nouǎ ani a dnei Dobrin la conducerea teatrului. A fost ca un element de destin, era o legǎturǎ specialǎ între Teatrul din Ploieşti, pe care îl conduceam atunci, şi cel din Brǎila, ne vizitam reciproc, veneam la premiere. Nu-mi trecea prin cap cǎ vreodatǎ voi deveni directorul acestei instituţii brǎilene, care are o frumoasǎ tradiţie în teatrul românesc. E un gest de normalitate, numind-o pe dna Dobrin, alǎturi de regretatul Bujor Macrin, marele actor al Brǎilei, în timpul cǎruia Brǎila a câştigat nişte actori foarte interesanţi, care acum sunt nume importante şi pe scena bucureşteanǎ...

S.V. - Amintim câteva nume?

L.S. - Desigur. Emilian Oprea,  Mihaela Trofimov, Liviu Pintileasa, Alin Florea s-au afirmat şi pe scena bucureşteanǎ.

Brǎilenilor le place sǎ spunǎ cǎ au avut teatru înaintea Bucureştilor. Cum citesc în masiva monografie  Teatrul Maria Filotti 1949 - 2009, publicatǎ de teatru, în ultimul an al mandatului Veronicǎi Dobrin, carte scrisǎ de Ioan Munteanu şi coordonatǎ editorial de Rodica Antonescu, dupǎ eliberarea de sub stǎpânirea de trei secole a otomanilor, bogatul oraş cosmopolit îşi începe dezvoltarea proprie, folosindu-şi pentru propria dezvoltare, câştigurile care înainte se scurgeau spre Constantinopol. Aşa apare, ca parte a vieţii culturale multietnice a urbei, primul teatru în limba românǎ, atestat documentar în 1851/52, ce poate fi considerat strǎmoşul celui actual, care are data de naştere administrativǎ anul 1949.

Sanda Vişan - Dumneavoastrǎ nu v-aţi bucurat de aceeaşi recunoaştere a contribuţiei dv. la evoluţia Teatrului din Ploieşti, deşi, ca director, aţi reuşit sǎ-l (re)aduceţi la un nivel de performanţǎ artisticǎ ridicat, punându-l pe harta locurilor importante ale teatrului românesc.

Lucian Sabados - Recunoştinţa e o floare rarǎ. E dureros, fiindcǎ Ploieştiul e oraşul meu, au fost 22 de ani în care am exercitat un mandat care a scos, într-adevǎr, teatrul ploieştean din umbra unei sintagme consacrate: „teatrul de peron“, cum îi zicea Tomiţǎ Caragiu, idolul meu...

S.V. - Adicǎ veneau cu trenul actorii de la Bucureşti, ca sǎ joace la Ploieşti.

L.S. - Da, mai ales ca era oraş închis Ploieştiul, şi cel mai aproape de Bucureşti.

Dar eu nu sufǎr. În general, când eşti pe o funcţie, mai ales director de teatru, nici nu trebuie sǎ fii iubit. Mǎcar sǎ fii lǎsat sǎ dai tot ce ai mai bun în tine, sigur, asumându-ţi artistic şi economic, toate rǎspunderile. 

S.V. - Aveţi acest statut la Brǎila?

L.S. - Exact acest statut. Este o bucurie sǎ vezi cǎ o administraţie care nu are fondurile unor oraşe cu putere economicǎ importantǎ, face nişte eforturi cu totul deosebite, fiind conştienţi cǎ brand-ul Teatrului Maria Filotti este unul consacrat. Li se  întoarce astfel contribuabililor, prin sumele importante pe care le avem în buget, sprijinul şi li se ofere o continuitate, fiindcǎ publicul brǎilean este unul versat, cu experienţǎ. Vorbeam de Veronica Dobrin şi Bujor Macrin. Ei au invitat de-a lungul timpului, mai ales in primul deceniu al mileniului 3, regizori de primǎ mǎrime, care au creat spectacole speciale, dificile. Aşa cǎ avem un public obişnuit sǎ se întâlneascǎ cu texte importante, autori contemporani, scriituri regizorale complexe.

Sala mare a Teatrului Maria Filotti

Şi pentru mine este o bucurie sǎ vǎd cǎ am susţinerea administraţiei locale. Dorinţa exprimatǎ de dl. Primar, la deschidere, nu sunt cuvinte electorale: îşi doreşte mult şi va face mari eforturi financiare, ca sǎ avem un festival internaţional, anul viitor, aşa cum a fost Zile şi nopţi de teatru la Brǎila, la primele sale patru ediţii. Era un concept interesant, propus de Doina Papp, care s-a gândit cǎ Brǎila este un oraş multietnic, multilingvistic, o poartǎ între Orient şi Occident, aşa cǎ a dat festivalului o dezvoltare în spaţiul balcanic.

S.V. - Când au fost aceste patru ediţii?

L.S.- Cred pânǎ în 2006.

Before Breakfast

S.V. - Ediţia din acest an ce provocǎri aduce acestui public bine pregǎtit?

L.S. - Pornind de la titlu, care e puţin paradoxal, tema ediţiei fiind: „Comedia, între hohot şi lacrimǎ“, şi selecţia a cǎutat sǎ înfǎţişeze o paletǎ cât mai diversǎ de formule teatrale. M-a interesat sǎ fac aceastǎ dezvoltare stilisticǎ, plecând de la câteva texte care nu sunt propriu-zis comedii, dar am mers spre sensul balzacian de comedie umanǎ. Cum a fost şi spectacolul de deschidere, Before Breakfast de Eugene O’Neill, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu, care e oarecum în afara temei, fiind spectacolul propus de mine.

S.V. - Şi care oferǎ partea cealaltǎ a medaliei, ca un fundal de contrast pentru comedie.

L.S. - Exact. Vor mai fi câteva spectacole care ating niste zone emoţionale ale comediei, în zona romanticǎ, liricǎ. Mǎ refer aici la Fata din curcubeu, a Marcelei Motoc, un spectacol foarte interesant, la Pescǎruşul, în varianta Teatrului Odeon, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu. Mǎ refer şi la o comedie foarte interesantǎ, care a fost cam trecutǎ cu vederea, 6 din 49, a unui regizor interesant, Alexandru Maftei.

Fata din curcubeu

S.V. - Un spectacol de teatru independent, deci nu aţi ţinut cont de împǎrţirea „clasicǎ“: teatru de stat versus independent.

L.S. - Nu, aceasta este o producţie a Teatrului de Artǎ. Ce sǎ mai vorbesc de Vârstele lunii, a lui Sam Shepard, cu doi mari actori, Constantin Cojocaru şi Gelu Niţu, care e o comedie foarte tristǎ, amarǎ.

S.V. - Sǎ nu uitaţi Praful de stele de Norm Foster.

L.S. - Aici voiam sǎ ajung, spectacolul pe care l-am regizat la Nottara are un final emoţionant. Iar în ultima zi, spectacolul Teatrului Fani Tardini, cu o piesǎ din noul val englez, Uluitoarele numere de singurǎtate ale lui Edward Gant.

Pe lângǎ acestea, existǎ comedia consacratǎ, asprǎ, cum este Breaking News, varianta lui Mircea Cornişteanu şi a Teatrului de Comedie, dupǎ Ultima orǎ a brǎileanului Mihail Sebastian. Mai este o variantǎ de asemenea puţin mai asprǎ şi socialǎ, a Teatrului Mic, cu Escu, în regia lui Doru Ana, şi Hamlet în sos picant, de la Nottara.

Regele gol

Aici se adaugǎ şi spectacolul regizat de mine, Regele gol. Cred cǎ va fi un spectacol care va lovi în plex, din punctul de vedere al vremurilor pe care le trǎim. Basmul lui Andersen, oricum prin scriitura lui Evgheni Şvarţ devine o diatribǎ la adresa dictaturii comuniste a lui Stalin, dar cred cǎ am procedat bine, aducându-l într-o realitate nu neapǎrat mioriticǎ, prin primejdiile unor noi forme de dictaturǎ, care, ca şi rǎzboioul, s-a nuanţat foarte mult. Miza acestui spectacol este cǎ se adreseazǎ şi copiilor peste zece ani, care, cu înţelegerea lor, vor trage concluzii, ca noi toţi ceilalţi, care am mai trǎit şi în comunism.

Miza acestei ediţii este sǎ vorbim despre comedie, dar cu un ochi îndreptat spre realitǎţi, la dramatismul existenţei umane, a fragilitǎţii condiţiei umane, a unor vremuri care pun omul sub sistem şi instituţii.

Vârstele lunii

S.V. - Îmi spuneaţi cǎ e un oraş plin de festivaluri. Cum vǎ diferenţiaţi de toate celelalte?

L.S. - E cel mai bun festival! Şi, desigur, genurile nu se comparǎ.

S.V. - Adicǎ sunt publicuri diferite?

L.S. - Oarecum diferite. De pildǎ, la Festivalul de folclor Cântecul de-a lungul Dunǎrii mǎ duc şi eu uneori, fiindcǎ iubesc folclorul autentic. Sigur cǎ selectez momentele,  chiar şi la Festivalul de muzicǎ uşoarǎ George Grigoriu, mǎ intereseazǎ anumiţi invitaţi sau concurenţi, fiindcǎ cochetez de foarte mulţi ani cu muzica. Nu mai zic de Festivalul de jazz, la care am pus solid umǎrul, în 2013, când am venit în Brǎila şi care continuǎ, importantǎ fiind amintirea lui Johnny Rǎducanu. Sunt festivaluri cu profiluri diferite. Într-un oraş port, cum este Brǎila, Festivalul Internaţional al Muzicilor Militare este la locul lui pe faleza Dunǎrii: vin americanii cu nişte programe excepţionale, sau ucrainenii, sau ruşii, sau italienii, sau grecii au creat evenimente impresionante.

Breaking News

S.V. - Şi în acest peisaj divers, de festivaluri susţinute de primǎrie, probabil...

L.S. - Şi de Consiliul Judeţean.

S.V. - Desigur. Aşadar, ce buget are Festivalul Zile şi nopţi de teatru la Brǎila?

L.S. - Este un buget modest, faţǎ de valoarea trupelor invitate. E vorba de 265.000 lei, pentru 16 spectacole, cele mai multe fiind trupe bucureştene,  adicǎ10 din toate. Vorbim, deci, de onorarii mai special, pentru vedete de talia lui Marcel Iureş sau George Mihǎiţǎ, dar nu numai. Aici trebuie sǎ fac o plecǎciune colegilor mei. Poate şi faptul cǎ sunt director de foarte mulţi ani mi-a consolidat nişte relaţii frumoase, la care s-au adǎugat ecourile acestui festival, de-a lungul timpului. Chiar dacǎ nu e strǎlucitor, ca altele, care primesc nişte sume astronomice faţǎ de bugetul nostru, se ştie cǎ lucrurile se fac cu temei, cǎ este un public minunat. Aşa cǎ şi negocierile s-au petrecut într-un mod foarte prietenesc. La valoarea trupelor invitate, ne puteam duce uşor spre 350.000 lei.

Vom vedea la anul, când redevenim internaţionali şi probabil, ca selecţioner, voi alerga puţin în zonǎ, dar şi la şcolile importante, ca cele polonezǎ, maghiarǎ, sau germanǎ.

S.V. - Desigur, cele care au cultivat avangarda, fǎrǎ a uita clasicul.

L.S. - Îmi doresc mult sǎ pot oferi brǎileanului termeni de comparaţie.

S.V. - Dupǎ cinci ani aici, vǎ simţiţi brǎilean?

L.S. - Mǎ simt în mare parte brǎilean. E foarte greu, când vii la 56 de ani, e complicat sǎ schimbi anumite lucruri. Vǎ rǎspund indirect: de câte ori mǎ duc acasǎ, dincolo de echilibrul minunat al familiei şi de foarte puţinii prieteni care mi-au rǎmas –cǎ aşa se întâmplǎ, când nu mai eşti director!- soţia mǎ simte cel mai bine: hai cǎ eşti deja cu gândurile la Brǎila.

Dincolo de viaţa de familie, existǎ o viaţǎ prefesionalǎ, în care eu m-am exprimat puternic, dupǎ 1990. E greu sǎ spui: am 62 de ani şi mǎ uit în buletin. Nu mǎ intereseazǎ povestea asta! Nu e cochetǎrie, pur şi simplu n-am timp, pentru cǎ te împinge de la spate un public puternic, un colectiv exigent, obişnuit cu prezenţe în festival, cu regizori importanţi şi atunci nu prea ai timp sǎ glosezi despre trecerea timpului. Probabil cǎ ceva în interiorul meu îmi spune priveşte înainte şi fii pozitiv. Va veni un moment de retragere, dar cred cǎ mai am  încǎ multe de exprimat.

N-ai tu treabă

Pânǎ la ediţia de la anul, proiectatǎ a cǎpǎta o dimensiune internaţionalǎ, publicul se bucurǎ de ediţia din acest an, ce aduce la Brǎila nume mari, consacrate, alǎturi de dinamica generaţie de actori tineri, care nu sunt alţii decât numele consacrate de mâine ale teatrului românesc.