Am fost 7 ani în iad

Am spus de câte ori am avut ocazia că o firmă trebuie să încerce prin toate mijloacele, cu toată forţa şi în permanenţă să evite să ajungă să depindă prea mult de angajaţii ei. Sau, că să folosesc o expresie uzată de ipocrizia şi cinismul cu care e aruncată în joc, să ajungă ca angajaţii să nu mai fie „cel mai important capital“ al acelei companii.

Cu cât depinzi mai mult de angajaţi, cu atât mai mare e riscul pentru business, şi nu numai pentru el. Nu întotdeauna se poate. Însă, oricum, e posibil mult mai des şi într-o mult mai mare măsură decât cred unii.

Sigur, în secundele următoare începe să se reverse spre mine un potop de admonestări, ironii şi înjurături, în care cuvinte precum „sclavi“ şi „exploatare“ apar din ce în ce mai des în ultimii ani.

M-am uitat mereu, de câte ori ajungeam într-o companie, să văd sclavii şi sclavele, să văd cum sunt exploataţi angajaţii. Parcă am zărit câţiva, însă am văzut mult mai mulţi antreprenori şi manageri care erau prizonierii şi sclavii angajaţilor.

Scriu foarte mulţi pe Facebook şi pe unde mai apucă despre sclavie şi exploatare, însă întotdeauna despre a altora. Nu-mi aduc aminte să fi primit vreodată un e-mail sau sau un comentariu în care să-mi spună cineva „Domnule Butunoiu, iată, eu sunt un sclav. Sunt exploatat, sunt tratat ca un sclav de către angajatorul Cutare, compania Cutare, oraşul Cutare, şi prin urmare...“. Însă am primit multe, foarte multe mesaje explicite şi detaliate de la patroni, de la antreprenori:

„Domnule Butunoiu, am fost 7 ani în Iad! Am avut un job bun, l-am lăsat şi m-am făcut antreprenor. Am făcut împrumut la bancă, mi-a trimis şi soră-mea din Italia banii pe care i-a strâns acolo în ani de zile, şi am început. Am citit toate manualele de management, am făcut totul ca la carte, am muncit zi şi noapte fără nicio pauză. Aveam clienţi, aveam furnizori buni, dar angajaţii mi-au făcut viaţa un iad, am fost şantajat tot timpul, inclusiv cu ameninţări directe de sabotaj! Am pierdut apartamentul, mi l-a luat banca, iar de un an încoace trebuie să merg în fiecare lună la spital. Am închis firma, dar acum trebuie să mă ocup în continuare de procesele cu foştii angajaţi. Vă trimit CV-ul meu, vreau şi trebuie să mă angajez din nou...“

Sau altul, şi mai patetic, scris direct de pe mobil:

„Bună seara, Domnule Butunoiu,

După ce 15 ani am fost propriul meu angajat.......AM OBOSIT!

Da, am obosit să mai mă lupt cu morile de vânt, să alerg după angajaţi, şi atunci când îi găsesc (pentru că din păcate, în zona asta, chiar iei ce găseşti), să constaţi că oricât de bun şi dedicat ai fi tu să oferi servicii de calitate, te trădează mâna de lucru. M am săturat să fiu sclavul angajaţilor, să văd cum pretenţiile lor cresc pe zi ce trece, doar din singurul motiv că oricât de incompetenţi ar fi, ştiu că nu o să renunţi la ei pentru că alţii oricum nu găseşti. M am decis să vă scriu pentru că sincer... nu mai pot. Vreau să fiu angajat. Probabil, că acesta este un manifest al propriei conştiinţe care, trăgându-mi una după ceafă, parcă îmi spune... renunţă... e timpul să şi trăieşti. 5 ani de zile fără concediu, 3 operaţii, 2 căderi nervoase cu spitalizare... şi 300.000 pierduţi (bani, mă refer!).

Şi pentru ce?

Doar pentru că mă numesc PATRON? MANAGER? BOSS?

NU!

Când te trezeşti dimineaţa, te urci în maşină şi, ce să vezi, eşti pe roşu!

Brusc, ai învăţat marketing, comunicare, vânzări... deja le vezi... pentru că altfel... din roşu... nu se face altă culoare (nici măcar prin meditaţie!)

Da, vreau să fiu angajat!

Vreau să fiu angajat, nu pentru că am dat greş că patron! NU, n-am dat greş!

Ştiu, o să spuneţi că sunt orgolios, şi că nu-mi văd de fapt eşecul!

Îl văd!

NU mai am vise!

NU mai cred în dezvoltarea propriului brand! Singurul brand... sunt EU! atât mi-a mai rămas! Am visat să devin propriul meu angajat, care nu are nevoie de CV, nu are nevoie de referinţe... Visul mi s-a împlinit! UAU! ai grijă în viaţa ce-ţi doreşti că s-ar putea să se întâmple!

Dincolo, de frustrările mele, dacă ceea ce am scris, credeţi că poate fi luat în seamă, aş dori să ne cunoaştem şi, dacă se poate, să mă ajutaţi să găsesc un loc de muncă... în care să-mi certific mie....dacă am avut dreptate!“

Plângăcioşi oameni…

Sunt mereu somat să spun clar, fără echivoc, de partea cui sunt. Unii nu mai aşteaptă răspunsul meu în scris, trag singuri concluziile: „E de partea angajatorilor, nenorocitul, nu ţi-e clar? Citeşte puţin ce scrie, cum zice despre noi...“.

Aici au dreptate, sunt de mai multe ori de partea angajatorilor şi managerilor decât de cea a angajaţilor în această luptă de clasă. Ştiu bine să detectez ipocrizia, făţărnicia, fuga de responsabilitate, aruncarea vinii în altă parte, conştient sau nu, minciuna chiar bine disimulată, uneori. Şi da, le întâlnesc mai des la angajaţi decât la patroni, o spun fără nicio rezervă! Chiar dacă angajaţii ar putea să dea mult mai multe like-uri...