Balanţa empatiei dintre angajaţi şi angajatori
0Eu ştiu nenumăraţi manageri, angajatori - şi nu doar antreprenori - care se gândesc în permanenţă cum să le fie mai bine angajaţilor, care nu mai dorm de jumătate de an noaptea când nu sunt siguri că pot plăti salariile în lunile următoare, unii care nu-şi iau ei salariul ca să rămână pentru angajaţi, patroni care câştigă mai puţin decât angajaţii lor, când trag linie şi fac socotelile la sfârşitul anului.
Patroni care nu pot da un angajat mediocru sau slab afară, pentru că mai are câţiva ani până la pensie, deşi ştiu bine că mediocritatea lui le afectează serios businessul. Sau care inventează posturi de care nu au nevoie, doar ca să nu concedieze pe cineva care e în compania lui de la început.
Dar nu cred că am văzut mai mulţi decât o mână angajaţi cărora să le pese cu adevărat de grijile managerilor, de businessul antreprenorului, de angoasele lui. Disproporţia dintre grija empatică a angajatorilor faţă de angajaţi şi cea a angajaţilor faţă de angajatori mi se pare enormă. Însă ipocrizia e mare, după cum ştim cu toţii şi după cum citim peste tot pe Internet despre mârşăviile angajatorilor, stăpânii de sclavi…
Aşadar, cum vedeţi această balanţă a empatiei dintre angajaţi şi angajatori? Cine are o empatie mai mare faţă de „celălalt”, statistic vorbind, din observaţiile voastre? Angajatorul faţă de angajat sau invers?
Se încarcă comentariile...
