De ce nu a vrut managerul să-şi strice un weekend acum 15 ani?

În urmă cu vreo 20 de ani, cred, când primeam toate CV-urile pe hârtie, cele cu dimensiuni Letter îmi atrăgeau mereu atenţia, pentru că erau extrem de rare, şi adesea ţineam minte ale cui erau. S-a întâmplat ca într-o zi să vorbesc una-alta la o cafea cu asistenta unuia dintre aceştia, şi să-mi spună că era stresata că nu prea găsea hârtie Letter în România. Chiar că, de multe ori trebuia să o comande din străinătate.

Foarte mirat, am întrebat de ce le trebuie lor hârtie Letter, că nu se foloseşte în România, şi nicăieri în Europa, ci doar în America, în Republica Dominicană şi parcă în vreo două alte ţări exotice. Aaaa, păi stai să vezi! După ce s-a întors şeful meu din America, unde a făcut nu ştiu ce studii, numai hârtie din asta foloseşte când trimite ceva semnat de el, de trebuie să o caut nu ştiu cât până găsesc. Dar şi mai haios este că nu mă lasă să o dau nimănui altcuiva în firmă, numai el scrie pe ea...

Îmi aduc mereu aminte cu amuzament de acel manager. M-am întâlnit cu el între timp şi, într-adevăr, sceneta de mai sus se potrivea exact cu profilul lui.

Acum, când toate hârtiile vin pe e-mail, mă uit adesea pe felul în care sunt setate dimensiunile paginii. Nu doar la CV-uri, ci şi la alte documente. Când dau peste un Letter, mă întreb de ce îşi ţine oare omul acela setat calculatorul astfel? Că uneori poate ajunge să te încurce, când ai de făcut documente mai lungi, sau când printezi, de pildă. Mai ales că e extrem de simplu să schimbi setarea respectivă. Am experimentat de câteva ori, mie mi-a luat 4 secunde, cu ceasul în mână.

Iar când e vorba despre un candidat cu pretenţii la salarii foarte mari, te întrebi, instinctiv, de ce nu vrea omul acesta să facă şi să-şi ţină lucrurile în ordine, de ce nu face lucrurile „cum trebuie“, chiar dacă făcutul lor altfel nu are vreo consecinţă imediată şi vizibilă? Mai ales că asta îţi ia 4 secunde, şi odată pusă în firea ei această setare, „cum trebuie“, adică, aşa rămâne pentru următorii câţiva ani, până îţi schimbi calculatorul.

Pentru că nu vrea? Dar de ce nu vrea? Trebuie să demonstreze ceva, că astea sunt nimicuri, că el se ocupă de lucruri infinit mai importante? Pentru el instinctul acela primar al lucrului bine făcut, „cum trebuie“, intră în funcţiune doar când e vorba despre proiecte mari? Dacă da, foarte bine, eu am luat notă, ca un recrutor conştiincios, ce îşi notează absolut tot, că nu se ştie când îţi e de folos un detaliu...

Câteodată îi întreb. Unii îşi asumă, da, mă concentrez pe lucrurile mari şi importante, acelea trebuie să fie „cum trebuie“, impecabile, nu mă ocup de mărunţişuri. Dar mă întreb şi eu, unde se opreşte acel „cum trebuie“, şi de ce tocmai acolo? Şi, mai ales, cum ştie cineva care lucrează cu managerul în cauză care e linia aceea de demarcaţie, ca să îşi adapteze aşteptările în consecinţă?

Dar să zicem că argumentul cu lucrul bine făcut, „cum trebuie“, e prea speculativ, prea filosofic, şi să privim lucrurile materialist.

Un angajat mediu care lucrează mult în faţa calculatorului a ajuns să facă mai mult de o mie de clickuri în plus pe zi doar fiindcă nu-şi optimizează spaţiul de lucru, nu ştie unde e o anumită comandă în meniu, uneori nu ştie dacă acea comandă există, şi o caută minute bune. Câte minute ar economisi zilnic (ca să nu mai spun şi de concentrare, de efort, de oboseală, de nervi, de frustrare) acest angajat dacă ar învăţa să facă nişte shortcuts, nişte comenzi rapide, nişte macrouri, dacă şi-ar aranja mai bine pe ecran comenzile şi butoanele pe care le foloseşte frecvent, ca să nu ajungă la ele din zece clickuri, ci din două, sau chiar unul? Nici nu mai socotim acum timpul căutării unor fişiere sau informaţii de care nu-şi mai aminteşte unde le-a pus, sau pe care le-au pus alţii într-un loc de rămâi uimit când vezi unde...

Nimeni nu ar crede, nici dacă i-ar demonstra cineva cu o cameră video în spate şi cu cronometrul în mână. Cei mai mulţi ar refuza pur şi simplu evidenţa, ar spune că au fost trucate imaginile şi măsluit cronometrul, ca să-i facă pe ei să se simtă vinovaţi.

Şi dacă acel angajat e un manager cu experienţă, care costă compania multe, foarte multe mii de Euro pe lună? Cât plăteşte compania pentru un sfert de ceas pe zi pierdut astfel, pe clickuri aiurea, fără a pune la socoteală oboseala managerului, deconcentrarea de la alte activităţi, frustrările şi cine mai ştie ce? Dar o jumătate de oră pe zi? Sau chiar o oră, chiar, fără să exagerez prea mult în cazurile evidente ale unora?

Mi se întâmpla adesea să fiu în birourile unor astfel de manageri şi să văd cum scriu ceva, un text sau un e-mail. Fac cu zece clickuri ceea ce alţii ar face cu trei sau chiar cu unul singur, aranjează în pagina şi formatează în cinici minute ceea ce secretara mea ar face în mai puţin de unul, că după ce pun o virgulă în plus, totul să se năruie ca un castel de cărţi de joc şi să o ia de la început cu formatarea.

Unii dintre aceştia au foarte, foarte multă experienţă, ceea ce înseamnă că lucrează zilnic cu Wordul, cu Outlookul şi cu Excelul, de cel puţin zece, cincisprezece ani. Pe unii îi cunosc tot de atâta timp. Şi îi văd şi azi cum dau clickurile exact la fel, ca atunci, la început.

Nu mă pot opri să fac un calcul simplu: cum ar fi fost dacă oamenii aceştia şi-ar fi spus, acum cincisprezece ani, hai să stau într-un weekend să învăţ programele astea. Şase ore cu Wordul, şase ore cu Outlookul şi şase ore cu Excelul. Cam de atât are nevoie un om inteligent ca să ajungă să facă într-o oră ceea ce mulţi alţii fac în două. O singură dată în viaţă, pentru ca după aceea, chiar dacă îţi mai ieşi din mână, îţi ia doar câteva minute ca să redevii ce ai fost.

Deci, o jumătate de oră pe zi, înmulţit cu 22,5 zile pe lună, înmulţit cu 11 luni, concediile legale nu se pun, înmulţit cu 15 ani, cât înseamnă din milionul de Euro pe care compania l-a cheltuit cu salariul şi cu impozitele lui în toată această perioadă? Şi de ce nu a vrut să îşi strice un weekend acum 15 ani, conştient fiind de aceste cifre? Bună întrebare, cum ar zice bunul meu prieten, Pierre-Yves...