VIDEO Investitorul care vânează moştenirile primei generaţii de milionari

Cristian Nacu, şeful fondului de investiţii Enterprise Investors, proprietarul reţelei de magazine Profi, ştie că mulţi dintre milionarii români, ajunşi la vârsta a treia, nu au un plan clar de succesiune. În schimb, are el un plan pe care pariază până la 50 de milioane de euro.

Trec exact opt secunde până când bărbatul masiv din faţa mea găseşte un răspuns atunci când îl rog să-şi amintească unde şi când a fost cel mai fericit: ”probabil când s-a născut fiu-meu”, spune Cristian Nacu (49 de ani), şeful pentru România al Enterprise Investors, un fond care din 1990 a investit peste două miliarde de euro în Europa Centrală şi de Est. Tot copilul este răspunsul şi pentru întrebarea ”care este cea mai mare avere a dumneavoastră?” – parte din Chestionarul lui Proust, un set de întrebări în aparenţă banale pe care le adresez, din când în când (vezi video), oamenilor de afaceri în timpul interviurilor. Fiul lui Cristian Nacu are 13 ani şi e prea mic pentru ca tatăl să ştie cu siguranţă dacă îi va călca pe urme, dacă îi va plăcea să investească în companii cu ritmuri ridicate de creştere a căror valoare de piaţă se dublează în trei-cinci ani. ”Am să încerc să identific la ce ar fi bun”, îşi propune el.

Interesant e că eşecul unor părinţi români – e vorba de proprietarii de companii ajunşi la vârsta a treia – în a le transmite urmaşilor valorile antreprenoriale reprezintă o oportunitate importantă pentru businessul lui Nacu din următorii ani. Fondul pe care îl conduce de nouă ani are de investit în România aproximativ 50 de milioane de euro, iar identificarea antreprenorilor care aleg să-şi vândă afacerile în loc să le lase copiilor reprezintă una dintre preocupările sale viitoare. Pentru oamenii de afaceri români care au cumpărat firme de stat în perioada 1990-2000 şi care se află la o ”anumită vârstă”, se pune problema succesiunii. ”O să se pună problema de exit. O să fie ceva tranazacţii în următorii ani”, se aşteaptă directorul Enterprise Investors.  

O piaţă mică, câteva tranzacţii   

Nacu are o profesie care, alături de cea de bancher de investiţii, era printre cele mai invidiate înainte de criză. Este şi acum, însă efortul şefului unui fond de investiţii de a găsi companii viabile pe care să le cumpere şi să le vândă, ulterior, mai scump e tot mai mare. Mai ales dacă spaţiul său de manevră se numeşte Europa Centrală şi de Est. Cândva o zonă a creşterilor explozive, această parte de continent, cel puţin din punct de vedere economic, a ajuns o umbră a ceea ce era înainte de 2008.

De ce îi este frică lui Cristian Nacu

Faptul că fondul său a reuşit să adune de la investitori în mai anul trecut 314 milioane de euro (pentru toată regiunea) nu i se pare neapărat o performanţă. Se aştepta la ceva mai mult. În limbaj de specialitate, Enterprise Investors este un fond de private equity (capital privat), o industrie care, ca o coincidenţă, are legătură cu ideea de succesiune, preocuparea sa din anii viitori. Investitorii unui fond de private equity sunt atât institituţii (comapnii de asigurări, de exemplu), cât şi familii bogate, aflate în căutarea unor randamente mai ridicate decât dobânzile bancare.  Un astfel de fond poate aduce câştiguri anuale de până la 20-30%, în vreme ce dobânda unui depozit e de 4%.

Un studiu recent al firmei de consultanţă Roland Berger Strategy Consultants estimează că industria de private equity va creşte în România cu mai puţin de 2%, ceea ce e privit oricum un semn bun în raport cu scăderile drastice din anii anteriori. Minimul a fost atins în 2012 când această piaţă a însumat tranzacţii de doar 27 de milioane de euro, iar 2013 nu pare să fi fost mai bun, conform aceluiaşi studiu. Anul acesta a debutat cu două tranzacţii însă valoarea niciuneia nu a fost făcută publică. Axxess Capital a cumpărat pachetul majoritar al unui furnizor român de soluţii de stocare, Star Storage, iar Resource Partners, alături de trei manageri ai companiei, a preluat controlul reţelei de săli de fitness World Class.

Două călcăie ale lui Ahile

Misiunea lui Nacu s-a îngreunat în ultimii cinci-şase ani din cauza dependenţei ridicate pe care România (e cazul mai tuturor statelor din regiune, cu excepţia Poloniei) o are faţă de Europa de Vest, dar şi apariţiei unui acronim din patru litere. Circa 40% din Produsul Intern Brut al României este generat de exporturi, iar statele BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China) au oferit în ultimii ani randamente mult mai atractive decât Europa Centrală şi de Est.     

Având în vedere că preţul de achiziţie e singurul lucru pe care îl pot controla (preţul de vânzare e întotdeauna incert), investitorii au devenit tot mai zgârciţi în evaluarea afacerilor pe care vroiau să le cumpere. De partea cealaltă, antreprenorii au spus tot mai des ”nu” cumpărătorilor pentru că luau cât se poate de personal ofertele apreciate drept jignitor de mici. Doru Lionăchescu, unul dintre cei mai cunoscuţi bancheri de investiţii independenţi, spune că vânzarea propriei companii este cea mai dificilă decizie din viaţa profesională a unui antreprenor. Nu trebuie ascuns faptul că există şi proprietari de afaceri care văd în investitorii de tip private equity nişte speculatori care nu aduc niciun fel de valoare în companii. Avocatul diavolului ar spune că fondurile se implică în management, oragnizează mai bine firma, maximizează creşterea deci îşi justifică randamentele mari  – în cazul Enterprise Investors, de 2,5 ori banii în cinci-şapte ani.  

Succesiunea ca oportunitate

Lipsa de motivaţie a copiilor de a continua afacerea familiei poate fi un declanşator perfect pentru vânzare. Michael Schmidt, proprietarul Automobile Bavaria, distribuitor al mărcilor BMW, MAN sau Rolls Royce în România, a cumpărat în 2007 un dealer BMW din Geramnia de la moştenitorii fondatorilor. În 2010, în recesiune, a cumpărat alte trei dealershipuri Rolls Royce tot în Germania, Venirea crizei a determinat mai mulţi moştenitori din Occident să lichideze afacerile familiei pentru că efortul de a le ţine pe picioare era disproporţionat cu randamentul.

Că puţini dintre antreprenorii români au un plan de succesiune clar nu este doar o problemă locală. Mişu Negriţoiu, chairman al ING Bank dădea, acum patru ani, (într-un interviu pe care îl făceam pe atunci pentru Forbes România) exemplul Angliei, statul al cărui capitalism trainic s-a datorat clarităţii succesiunii. Negriţoiu cita un articol din Wall Street Journal potrivit căruia englezii încă de acum cinci secole îşi împărţeau averea în mai multe centre de profit pentru a le lăsa moştenire, separat, dacă aveau mai mulţi copii. Urmaşii nu moşteneau, la comun, un pachet de active, ci unităţi de producţie (o moară, o exploataţie agricolă, un procesator de pâine) individuale.

Continuitatea în business e, până la urmă, o chestiune de şansă, crede Nacu: ”trebuie să ai norocul ca acel care vine după tine să aibă aceleaşi pasiuni ca tine şi să ai norocul să vrea să continue.” Tot în opinia sa, cei fără această şansă nu au decât două opţiuni: să crească suficient de mult pentru a deveni lideri regionali sau să fie suficent de atractivi pentru a deveni o ţintă de achiziţie. Cei din prima categorie, foarte puţini (producătorul de sotware antivirus Bitdefender e un exemplu de companie cu vânzări globale), se presupune că îşi vor fi dezvoltat firma respectând principiile guvernanţei corporatiste, nu ca o prelungire a propriei personalităţi.

Poate cel mai vizibil plan de succesiune i-a aparţinut lui Ion Ţiriac (74 de ani) - în 2007, cel mai bogat român cu o avere de 1,1 miliarde de dolari. Cu ani în urmă, Ţiriac îl prezenta pe Ion Alexandru Ţiriac drept continuatorul său în business. Deocamdată însă, Ţiriac Holdings este condus de Leonard Leca, fost director financiar în cadrul grupului de companii. De asemenea, George Copos (60 de ani), recent condamnat defintiv în ”Dosarul Transferurilor”, proprietarul mai multor hoteluri din Bucureşti, Poaina Braşov sau Eforie Nord, i-a pregătit fiicei sale, Alexandra, un birou la Ana Holding încă înainte ca aceasta să termine cursurile Universităţii Princeton. Printre milionarii trecuţi de 60 de ani se află Dan Adamescu (asigurări, retail), Dinu Patriciu (imobiliare), Adrian Porumboiu (agricultură), Tiberiu Urdăreanu (IT) sau Radu Enache (tursim).  

Ghicitoare în trecut

Dacă vă veţi întreba care sunt afacerile de familie pe care Nacu le va ţinti în următorii doi ani tot ce puteţi face este să vă uitaţi în trecut. Din aprilie 2005, când a preluat conducerea biroului din România al Enterprise Investors (este şi partener în fond – nu are acţiuni dar participă la profituri), Nacu a cumpărat acţiuni în şase companii dintre care a vândut trei. Cea mai vizibilă dintre ele este reţeaua de magazine de proximitate Profi pe care a cumpărat-o acum trei ani cu 66 de milioane de euro. Lista completă a achiziţiilor (în ordine cronologică) o furnizează chiar el: Mobilrom (actualul Orange), Artima (retail), Siveco (software şi servicii), Profi (retail), Macon/ Simcor (materiale de construcţii) şi Smartree (software). Enterprise Investors şi-a vândut participaţiile de la Mobilrom, Siveco (recent) şi Artima.        

Retailul şi tehnologia sunt două dintre domeniile pe care Nacu le numeşte ”suspecţii de serviciu”, în sensul că le urmăreşte în detaliu. Şi nu doar în România. A analizat, alături de specialiştii fondului, companii inclusiv din Ucraina, însă nu a făcut pasul spre Est, cu toate că o piaţă de 46 de milioane de locuitori nu deloc de neglijat. ”Am renunţat pentru că situaţia economică depindea mult prea mult de politic. Riscai tot timpul să nimereşti peste cineva pe care nu vrei să-l superi”, îşi aminteşte partenerul Enterprise Investors (fondul care a investit până acum 200 de milioane de euro în România) cu satisfacţia celui care a evaluat corect riscurile. Nacu se consideră un om echilibrat fără treceri bruşte de la o stare de la alta. Asta se simte în modul în care vorbeşte: rar, grav, uneori general, de cele mai multe ori, detaliat. Fără echilibru i-ar fi imposibil să reziste în negocieri care pot dura şi doi ani, în timpul cărora ”treci prin momente în care simţi că totul se termină, se prăbuşeşte”.

Cele 10-12 ore pe care le petrece la birou le echilibrează cu weekend-uri în familie (îi place să schieze, iar la capitolul extravaganţe trece achiziţia unei case de vacanţă în Spania) şi o oră de fitness în fiecare dimineaţă ca să-şi limpezească gândurile.  

Nacu pe trei 

Private equity înseamnă doar o treime din Cristian Nacu, dacă vorbim despre el în termeni de carieră. După terminarea Politehnicii, a fost inginer şef de producţie la Faur şi, ulterior, a lucrat timp de şase ani şi jumătate pentru IFC,  braţul de investiţii al Băncii Mondiale. În acel timp a învăţat banking (în instituţiile financiare în care IFC deţinea participaţii) şi s-a familiarizat cu regiunea.

Din 2011 este implicat, alături de Ziarul Financiar, într-o campanie de promovare a modelelor de antreprenori  cu afaceri sănătoase. Aceştia nu se află neapărat în listele bogăţiei dar sunt întreprinzători cu care oamenii se pot identifica mai mult decât cu cei care s-au îmbogăţit în urma privatizării unei foste companii de stat. Nu este deloc exclus ca, peste ani, aceştia să intre sau să urce în listele bogăţiei  în condiţiile în care au businessuri sustenabile, bazate pe vânzarea unui produs propriu. Un exemplu promovat de Nacu este Doina Cepalis, proprietara unui producător de centuri de siguranţă pentru scaune de copii.  

În definitiv, cel mai bogat om din lume, Bill Gates, nu este altceva decât producătorul unui sistem de operare pentru computere. De altfel, Bill Gates şi Warren Buffett, al doilea cel mai bogat pământean, au dat omenirii cea mai puternică lecţie privind succesiunea. Cei doi au rezolvat problema prin metode nonfinanciare, donându-şi averea pentru cauze umanitare încă din timpul vieţii. Şi asta nu pentru că afacerile lor nu ar fi fost structurate sau ar fi avut probleme de supravieţuire, ci poate anticpând un citat din ”David şi Goliat”, cea mai recentă carte a lui Malcolm Gladwell: ”bogăţia conţine germenii propriei sale distrugeri.”