Unde „coaliţia” cam tace!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Problema infrastructurii este una aparte pentru mediul de afaceri. Firme mari deplâng lipsa unei infrastructuri moderne, pentru o ţară care vrea să fie o „€œpoartă”
Problema infrastructurii este una aparte pentru mediul de afaceri. Firme mari deplâng lipsa unei infrastructuri moderne, pentru o ţară care vrea să fie o „€œpoartă”

Mă refer la Coaliţia pentru Dezvoltarea României (CDR), un grup influent în dezbaterea publică a chestiunilor economice. Coaliţia, ce are iniţiative lăudabile, aduce laolaltă organizaţii şi companii din mediul de afaceri, nu puţine fiind voci a business-ului internaţional în România; ea functioneaza ca un lobby, în sensul promovării unor teze pe agenda publică, care să susţină interesele de afaceri ale membrilor săi.

Aceste interese se întâlnesc cu interese de ansamblu ale economiei româneşti. Dar există şi teme sensibile, care apar palid, sau chiar deloc, în dialogul purtat de CDR cu autorităţile publice. Unele dintre aceste teme fac parte dintr-o sferă mai largă depăşind problematica naţională. Aceste teme trebuie discutate, mai cu seamă într-o perioadă atât de framantată în istoria recentă a Europei, când viitorul este atât de incert şi când politica economică trebuie să ţină cont de realităţi, să evite taboo-uri, clişee.

O temă cheie ţine de funcţionarea pieţelor, adică nu numai cu virtuţi. Pieţele exprimă raporturi de forţă economică, au asimetrii, generează efecte de aglomerare, care pot adânci dezechilibre. De altfel, o percepţie mai puţin realistă a funcţionării „pieţei unice” (single market) în UE şi carenţe de ordin instituţional şi de politici publice au condus la disfuncţionalităţi majore în zona euro.

„Piaţa unica” cere să se înţeleagă relaţia între pieţe naţionale, între big business şi IMM-uri, poziţiile dominante şi abuzurile pe piaţă.

Practicile de „€œtransfer-pricing” (de exportare a profiturilor prin preţuri de transfer manipulate; „preţurile de transfer= preţurile tranzacţiilor între societăţi care fac parte din cadrul aceluiaşi grup - n.r) sunt mult mai păguboase pentru ţara gazdă într-o perioadă de criză. Abuzurile pe piaţă ale unor companii ce operează în domeniul utilităţilor publice intră în acelaşi registru. Sunt de notorietate cazuri în care nu se fac investiţiile la care companii s-au angajat, care încarcă facturi la servicii esenţiale pentru cetăţeni. Aşa se întâmplă probabil şi în alte economii emergente.

Preţurile de transfer, în situaţia în care firmele străine aparţin total sau parţial altor state, înseamnă subvenţii pentru bugetele altor ţări.

Această chestiune trebuie să fie examinată la Bruxelles, la Comisie şi în Parlamentul European; ar trebui totodată să fie abordată de oficialii români în discuţiile cu oficiali guvernamentali din alte ţări din UE, cu CDR.

Problematică salariilor poate fi văzută în relaţie cu cea comentată anterior. Piaţa muncii nu trebuie să fie rigidă, iar firmele au nevoie de profit pentru dezvoltare. Însă dezvoltarea ar trebui să conducă la o creştere sistematică a salariilor. Cifrele Eurostat arată că România are cea mai scăzută pondere a veniturilor din salarii în PIB (puţin peste 30%) în UE; media în Uniune fiind peste 50%. Această situaţie ilustrează nu numai un statut economic în Europa, practici de evaziune fiscală, ci şi politici de distribuire a veniturilor nete ale întreprinderilor. Ai zice că este firesc într-o perioadă de acumulare de capital pentru dezvoltare, dacă profiturile ar fi reinvestite local. Dar ce faci dacă transfer-pricing este intens şi dacă nivelul mediu al salariilor rămâne scăzut în timp, chiar raportat la media din Europa centrală şi de Răsărit? Expatrierea profiturilor nu ar fi o problemă atât timp cât aportul capitalului străin ar asigura o dinamică superioară a economiei, care s-ar vedea în salarii şi venituri locale.

Relaţia între firmele mari şi cele mici este o altă chestiune majoră. Sectoare importante sunt dominate de capital străin care, frecvent, preferă furnizori externi. IMM-urile, prin excelenţă, înseamnă capital autohton. Întâlnim aici problema „€œlanţurilor de valoare”, care susţin ţesutul industrial al unei economii. Este cunoscut că IMM-urile au acces mult mai dificil la finanţare, că nu au logistică de export corespunzătoare. Drept este că politici guvernamentale ar trebui să ajute mai mult IMM-urile locale.

Finanţarea economiei este o chestiune esenţială. Industria bancară este bine reprezentată în Coaliţie. Criza financiară şi economică actuală arată că este bine ca acţionariatul indigen să fie cu voce în acest sector strategic. Băncile sunt precum o utilitate publică. CEC trebuie să aibă o capitalizare superioară (inclusiv prin fonduri europene), Eximbank să devină o bancă pentru dezvoltare industrială, dincolo de susţinerea comerţului exterior. CDR trebuie să abordeze creditarea economiei, a IMM-urilor, mai ales în condiţiile unui deleveraging intens. Când vine vorba de piaţa de capital, CDR nu trebuie să se rezume la a pleda pentru eliminarea de „bariere” pe piaţa locală. Piaţa de capital autohtonă nu va ajuta finanţarea economiei locale dacă va fi, în esenţă, o arie de extindere a speculaţiilor pentru fonduri de risc şi fonduri de investiţii private. Aici marea problemă este cum să fie favorizată listarea de companii private la bursa locală. Numai cu IPO-uri ale companiilor de stat din energie nu se vor schimba datele problemei. În ultimii ani nicio companie privată nu s-a listat la bursa locală.

A discuta despre piaţa de capital şi sectorul bancar reclamă înţelegerea funcţionării sistemului financiar internaţional, cu distorsiunile sale şi funcţia destabilizatoare a mişcărilor de capital volatile. Bancherii ar trebui să discute şi problematica Uniunii Bancare, ce auspicii ar favoriza intrarea României în zona euro (inclusiv aspecte de convergenţă reală), reforma finanţei internaţionale. Înseamnă deci să discuţi mai mult decât cum să fie promovat business-ul celor care compun CDR.
 
Coaliţia ar putea să sprijine autorităţile publice în combaterea evaziunii fiscale prin recomandări concrete, nu platitudini şi exhortaţii. Pentru unele firme ce practică transfer pricing şi alte subterfugii de sustragere de la plata impozitelor acest demers este dificil, dar CDR, în ansamblu, merită să facă mai mult în acest scop. Mai ales că acest demers este legat de luptă împotriva corupţiei. Când ies la iveală situaţii în care nume mari din business-ul internaţional sunt acuzate că au dat, sau au acceptat să dea mită considerabilă pentru a obţine contracte majore, înţelegem importanţă conjugării eforturilor de promovare a eticii în afaceri. Şi variante de reducere a CAS merită să fie abordate de CDR admiţând că arhitectura bugetului public ar permite un asemenea pas.

Ar fi bine ca CDR să vorbească mai mult despre dezvoltarea agriculturii, despre finanţarea acesteia. Aici intră şi problema amenajării teritoriului (vezi dezastrele produse de secetă şi inundaţii), a protecţiei fondului forestier al ţării (tragedia rezultată din tăierea unor păduri în goana după profituri). României îi este alocat un volum mare de resurse din bugetul UE pentru modernizare rurală şi este în interesul tuturor ca banii să fie folosiţi cât mai bine.
 
Problema infrastructurii este una aparte. Firme mari deplâng lipsa unei infrastructuri moderne, pentru o ţară care vrea să fie o „€œpoartă” (gateway). CDR ar trebui să intre într-un parteneriat serios cu autorităţile româneşti, pe baza unui master plan care să includă proiectele majore, calendarul de realizare, sursele de finanţare (inclusiv fonduri europene).
 
În fine, Coaliţia ar trebui să discute şi implicaţii ale crizei geopolitice din Europa (situaţia din Ucraina), evoluţii rele din Uniune, cum să fie apărat Proiectul European în vremuri atât de tulburi. Şi intrarea în Schengen ar trebui să fie sprijinită de CDR. Ca să închei, succesul unor firme în afaceri nu echivalează automat cu dezvoltarea ţării unde acestea operează.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite