Atacul asupra leului din 2008 şi judecata de pe bloguri din 2013

Eram la Atena, în vara lui 1984, când tocmai se încheiase un mare proces în care, între cei implicaţi, se afla un nepot al academicianului Constantin Tsatsos, fost preşedinte al Greciei până în 1980.

Şi cum sentinţa îi fusese favorabilă, presa elenă consemna în titluri acide că după judecata din tribunal va urma judecata din cafenele. Se întâmpla în 1984. De atunci au trecut aproape trei decenii. Multe s-au schimbat, dar mai cu seamă s-au schimbat spaţiile în care se aprind spiritele. Astăzi, se mai dezbat idei, se mai fac schimburi de informaţii şi prin cafenele, dar opinia publică îşi varsă focul pe bloguri. Şi judecăţile publice tot pe bloguri se fac. Nu doar în Grecia, ci în multe alte locuri. Inclusiv în România.

Cât de aprinsă poate deveni, la noi, o dispută pe bloguri, m-am convins (dacă mai era nevoie) în săptămânile din urmă. Am văzut cum un subiect din 2008, legat de atacul (speculativ) asupra leului, despre care îmi venea greu să cred că ar mai putea să aibă vreo miză în 2013, a făcut să se înroşească blogurile. Un timp, am ezitat să intru în această dispută ce se tot înteţea, din cauză că alunecase într-un „tehnicism” ce nu făcea altceva decât să ascundă în formule încifrate adevăruri în legătură cu care nu mai era niciun interes să fie repuse în lumină. Apoi, la începutul acestei săptămâni, tocmai acest fapt m-a determinat să mă implic. Aşa am şi motivat: „Nu cred că poate fi relevantă, în această dezbatere, istoria swapurilor valutare din toamna lui 2008 sau cât puteau merge băncile ‹‹lung›› ori ‹‹scurt››; relevant este cursul evenimentelor”. Deşi ţin bine minte cum s-au petrecut lucrurile, că doar le-am trăit, m-am ferit să mă bazez doar pe memorie. Am apelat la documente din acel timp şi la consemnări făcute în mass-media.

Comentariul meu n-a apărut pe vreun blog. Nici nu mai ştiu din ce motiv am ales un „print”, un ziar tradiţional, pe care omul îl cumpără de la chioşc sau îl primeşte prin abonament şi-l citeşte la cafeaua de dimineaţă ori când are timp. Cert este că, încă din primele minute de la apariţia pe piaţă a ziarului, tot ce am spus eu în acel comentariu s-a mutat de pe „print”… pe format electronic. Blogurile au început să-şi joace rolul. Am simţit astfel, pe viu, ce înseamnă  „ziar electronic”. Nu mai aştepţi până a doua zi să-ţi vezi tipărită opinia. Poţi interveni imediat, pe un blog care te găzduieşte sau pe propriul blog. Iar cercul participanţilor la dezbatere poate fi extrem de larg.

Mi-a făcut plăcere intervenţia promptă a domnului Florin Cîţu. Chiar dacă – deşi eu propuneam să ieşim din hăţişul problemelor tehnice legate de piaţa monetară –  a răspuns cu două pagini despre tranzacţiile pe care le fac băncile în numele clienţilor şi despre cum, niciodată, ordinele de cumpărare/vindere/lei/euro nu vin cu eticheta „pentru a specula pe o valută”. Dar comentariul are şi un P.S. Derutant. După ce afirmă că rămâne un singur lucru de explicat, faptul că atunci când vrei să cumperi euro trebuie să ai lei, ne anunţă că va da răspunsul într-un capitol special al unui viitor studiu despre intervenţii pe piaţa valutară. Până aici totul e în ordine. Dar ceea ce notează în P.S. , şi anume că: „am fost informat că BNR are deja un răspuns la analiza mea şi că mizează pe faptul că eu nu mă pricep la econometrie”, e un proces de intenţie fără nicio noimă. În primul rând, în istoria de 23 de ani a Băncii Centrale a României nu există nici un astfel de precedent. Iar în al doilea rând, domnul Cîţu ştie bine că ori de câte ori au existat subiecte în legătură cu care a avut puncte de vedere diferite de ale BNR, a fost invitat la colocviile de la Banca Naţională, i s-a dat cuvântul şi a fost ascultat cu respectul cuvenit, fără vreo încercare de a fi „pus la colţ”.

Şi domnul Lucian Isar a fost invitat la Banca Naţională, pentru a-şi formula deschis opiniile. Totuşi, după ce a citit comentariul meu, s-a simţit incitat… să-l provoace pe Guvernator la duel. Notând: „ca pe vremea oamenilor de onoare, cu ce ‹‹unealtă›› doriţi, adică cu toate amintirile şi cunoştinţele la purtător”. Deşi i-au fost oferite de două ori astfel de ocazii, cu săli pline şi cu toată presa de faţă. Şi nu cred că au fost ultimele. Banca Naţională organizează frecvent dezbateri de politică monetară iar uşile nu sunt niciodată închise.

Dar spaţiul electronic e un „câmp deschis”, intră cine vrea, când vrea şi cum vrea, iar oamenii mai fac şi haz de necaz. Se poartă pamfletul. Dar cred că şi aici e o limită. Sau o măsură. Domnul Ovidiu Tempea postează pe facebook un text pe care mi-l atribuie, deschizând deci ghilimele, iar după ce le închide notează: „ar fi spus Adrian Vasilescu când a trimis materialul la tipărit”. Ovidiu Tempea e un jurnalist talentat, eu îl stimez şi îl simpatizez, dar îmi este greu să înţeleg ce a avut în cap când a inventat un text de la cap la coadă şi mi l-a atribuit. Zice domnul Tempea, la un moment dat, că aş fi spus eu: „Am văzut cum colegul Oanţă ne distruge atrăgând printre duşmani şi oameni care stau în banca lor, aşa că am simţit nevoia să-i aduc în spaţiul public.” L-am sunat pe Ovidiu Tempea  şi l-am întrebat unde am spus eu aşa ceva. Mi-a răspuns: „Păi… n-aţi spus nicăieri; e pamflet”.

Şi iată, „pamfletul” lui Ovidiu Tempea e înţeles ca atare, în „ghilimele”. Fiindcă nimic serios nu mai urmează după el. Doar băşcălie.