Ce vrea muşchii mei?

O ţară în criză e ca un câmp de bătălie. Armate de tot soiul, în frunte cu strategi infailibili, dau târcoale locului, măsoară înălţimile, mlaştinile, înteţesc focul de artilerie, cu gândul la victoria izbăvitoare.

Există, însă, două câmpuri unde se execută manevrele: cel oficial, unde se înfruntă oficialităţile şi instituţiile, apoi cel imaterial, unde se bălăcesc ideologiile. Pare ciudat, dar, la întrebări punctuale, pot exista răspunsuri diferite care promit aceleaşi beneficii. Aşa e istoria de când e. Cea recentă, mai ales, plesneşte de teorii contradictorii care se desfiinţează reciproc şi care marchează politici deştepte şi politici dezastruoase. Creştere zero, fiscalitate redusă, implicarea statului, piaţă liberă, mişculaţii financiare.

România nu face excepţie: în ultimii zece ani, s-au încercat pe pielea cetăţeanului, fără nicio legătură cu el, felurite de tratamente. Apoi s-a purces la treabă. Toate au fost motivate, explicate, garantate. Rezultatul? România e ultima ţară a Europei, are cel mai scăzut nivel de trai, cea mai haotică agricultură, cea mai mare evaziune fiscală, cel mai mic număr de angajaţi, raportat la populaţia totală. Şi o incapacitate generală de a-şi configura viitorul, pentru următorii douăzeci de ani. Nu e prima dată când spun acest lucru. Şi nici ultima.

Dar cum justifică sau cum amendează ideologii, tehnocraţii, specialiştii această stare de fapt? Dacă sunt mână în mână cu puterea, e bine. Totul decurge conform planului. Dacă, nu, situaţia e albastră. Ne rostogolim la vale. Ciudat, precum spuneam, deoarece, cu puţine excepţii, guvernările par trase la indigo: companiile de stat falimentare sunt tot falimentare, resursele inalienabile ale naţiunii devin imediat obiect de tranzacţie, taxarea sporeşte, investitorii nu vin, agricultura nu creşte, ocuparea forţei de muncă scade. Opoziţia îşi îndreaptă degetul acuzator împotriva degetului dojenitor al puterii, amândouă făcând pe niznaiul: "Nici voi nu sînteţi mai buni!"

Iluziile şi socoteala din târg nu se pupă. Doi specialişt, Florin Cîţu şi Lucian Isar, propun direcţii contrare. Primul susţine reducerea cheltuielilor bugetare, îngheţarea salariilor şi atingerea macrostabilităţii economice, de la care va veni redresarea. Celălalt crede că statul ar trebui să se transforme, el însuşi, într-un investitor "strategic".

Cîţu cere FMI să nu acorde României un nou împrumut, deoarece, "când tragem linie, ultimii patru ani de «reforme» lasă România într-o stare mai proastă decât a fost în 2008: PIB potenţial semnificativ mai mic, datorie publică de aproape patru ori mai mare, şomaj mai ridicat, un stoc de arierate aproape dublu faţă de 2008, niciun progres în privatizare, salariile publice la 7,4% din PIB, pondere mai mare decât în 2007".

Isar contra-atacă: "Pentru a atinge ritmul de creştere de 4% pe an pentru economia României, în condiţiile frânei trase de la BNR, este demersul constructiv corect." Drace, cei doi oameni spun lucruri ciudate. Avem o enigmă. Cum procedăm? Amândoi vor acelaşi lucru (prosperitatea), numai că pe căi opuse. Ştim acum că marele acord cu FMI a fost un eşec, iar de pe urma lui am rămas mai săraci şi mai datori. E însă obligatoriu să repetăm aceleaşi greşeli? Turcia s-a folosit de aceeaşi pârghie şi a prosperat. Mă tem că răspunsul, din sfera guvernării, va fi doar opac: "C-aşa vrea muşchii mei!"